Rusia 2018, de la Petru cel Mare la... Deschamps

       … Ieri am văzut zgârie-norii din New-York și Gemenii, și Statuia Libertății, și câte și mai câte. Din vârful  blocului din Times Square mi s-a părut că sunt  stăpânul universului, ce vertij  îți dă înălțimea, vecinătatea cu văzduhul ! În piața faimoasă îl recunosc pe Johnston,  scoțianul  trimis acasă în  1978 pentru  dopaj. „Hello, Willie! Ce-a fost în capul tău atunci ?” îl  iau la refec fără menajamente. „Lumea n-a uitat  nici acum episodul  acela trist ? îmi răspunde cu o interogație, năpădit de o amintire necicatrizată vreodată. Voiam să  fiu mai  bun decât eram, toți  vrem asta. Să fii cel mai bun, iată tiranul modernității, îndeosebi în sport. Trăim într-o lume ipocrită, care una propovăduiește și alta face. Crede cineva că performanța sportivă înseamnă doar antrenamente ? Poate tu, care ești încă un pui de om, dar o să crești și o să descoperi un adevăr dureros: în spatele  fiecărui campion  se ascunde demonul anabolizantelor. Tocmai ce ne-a dovedit Maradona, un uriaș în comparație cu mine. Să auzim de bine, my child!” Și  cimpoierul, acum grizonant și pântecos, se retrage la o masă și-și comandă porția de whisky. Asta s-a întâmplat alaltăieri. Astăzi  sunt pe Rose Bowl, în Pasadena. Este 17 iulie 1994, mi-am pus pe mine un tricou galben, cu numele lui Hagi pe spate, și strig  întruna: „România! România!” Ce dacă finala se joacă  între Brazilia și Italia? Uimitor, spectatorii din preajmă scandează și ei „România!” România!” și apoi  urlăm cu toții: „Hagi! Hagi!” Nu s-a întâmplat  până acum să fiu tratat ca un om mare și, în plus, de la egal la egal cu ceilalți,  străini mie. Și nu e vis, și visul acesta se pare că va dura o eternitate…