Sunt îmbufnat, mă sâcâie discriminarea negativă cum nu vă închipuiți, o resimt ca pe o pietricică ascuțită strecurată în pantofi, sunt o explozie de deznădejde… Prilej nimerit s-o iau de-a-nazatelea[1], prin țările Mondialelor și să-mi închipui că sunt un pici etern…
… Cobor în portul din Montevideo și mă uit nedumerit în jur. Pânzele umflate ale goeletelor par „niște sâni albi”[2] de fecioare. E dimineață, 30 iulie 1930, abia s-a luminat și forfota de pe țărmul Atlanticului mă fascinează, mă crispează. Dârdâi de frig, la mine acasă vara varsă căldări de vipie. Un vânzător ambulant de ziare strigă zelos, într-o limbă străină, și bărbați oacheși se îngrămădesc să-i cumpere gazetele. Pe prima pagină un titlu de-o șchioapă: „Hector Castro[3], omul fără o mână, promite să strângă la piept diseară zeița lui Jules Rimet!” Și fotbalistul uruguayan îmi zâmbește destins, dintr-o fotografie sepia. Zăbovesc cu ochii pe hârtia gălbuie și mi se pare că visez. Posibil, am bătut mări și oceane ca să ajung aici și voiajul ăsta lung m-a cam zăpăcit. Trăiesc de vreo două săptămâni într-un fel de vălătuc de fum amețitor, halucinogen, și realitatea și-a estompat contururile precise. Fixez iarăși poza cu pricina și mă dumiresc, nu-i nicio iluzie, Castro are un ciot în locul brațului drept! Cum să zbori cu o singură aripă? mă întreb uimit până la stele. O iau înspre Estadio Centenario, la nămiaz se joacă prima finală a Cupei Mondiale la fotbal! Stadionul miroase a vopsea, a ciment proaspăt, tencuiala nu s-a zvântat încă, însă cui îi pasă? Șiruri zumzăitoare, șiruri nesfârșite de oameni, cei mai mulți localnici, îmbrăcați în trenciuri lungi, neproletare. Sunt joviali și optimiști, nu concep în ruptul capului să piardă, dar pe mine mă interesează atacantul fără mână, el este eroul meu astăzi. „El Manco” fusese un copil normal, numai că la vârsta de 13 ani ghinionul l-a încolțit când mititelul lucra cu un fierăstrău electric și de aici încolo infirmitatea nu-l va mai părăsi niciodată. Un vânător de talente l-a ochit pe o străduță prăfoasă și l-a adus la Athletic Lito. În doi ani, „infirmul” va fi transferat la celebra Nacional, așa că saltul la națională a fost cel mai firesc lucru. Pășesc în tribunele înțesate, o sută de mii de spectatori mă împresoară lărmuritor și asta nu-i nimic. La apariția „celeștior” pe teren, un vuiet lung, asurzitor s-a ridicat din ovalul acela de beton și mi s-a strâns inima cât un purice. Ce nebunie! Îl zăresc și pe Hector Castro, nu-l scap din priviri, îi urmăresc fiecare mișcare. Chiar că Dumnezeu săvârșește, din când în când, minuni ! Monsieur John Langenus fluieră începutul meciului și vacarmul se întețește. Gazdele joacă electrizant și deschid repede scorul, dar argentinienii ripostează violent și preiau conducerea. Castro al meu aleargă ca un apucat, se demarcă, driblează, centrează, șutează la poartă, este peste tot în jumătatea adversarilor. După pauză, ai lui au o revenire furibundă și trec în avantaj, pentru ca la final omul fără o mână să închidă balul printr-un gol fabulos, cel puțin așa mi s-a părut mie. Sar în sus, îi scandez numele și mă grăbesc să-l întâmpin în gura vestiarului. Îi spun sfios că sunt din România și că vreau un autograf. Hector se apropie de mine și mă mângâie tandru pe creștet. O dâră de parfum îmi gâdilă nările și pământul se învârte ca un carusel fermecat. Ușor, ușor cerul se întunecă și deodată simt două brațe strângându-mă la piept…
––––––––––––––––-
[1] În limba rusă, nazad înseamnă înapoi
[2] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Petru I
[3] Hector Castro a înscris 145 de goluri pentru Nacional Montevideo în cei 12 ani în care a îmbrăcat tricoul acesteia. Alte 18 goluri le-a marcat în meciurile disputate de „celești”, în cele 25 de selecții. Internaționalul uruguayan a fost și antrenorul naționalei în 1959, anul decesului său cauzat de un atac de cord.