Dincolo de chibițăreala noastră, nu-mi dă pace confesiunea lui Stavroghin și mă grăbesc să-l găsesc, poate, poate reușesc să-l salvez. Dacă n-a izbutit episcopul Tihon, oi avea eu norocul să-l întorc din drumul fatalității, la capătul căruia îl așteaptă o funie, un ciocan și un cui mare… Soarta îmi surâde și îl întâlnesc pe tragicul personaj în piața orașului, printre zecile de fani bine-dispuși. Este singur și agitat, privește în gol, „nările îi tremură cu trufie”[1]. Mă apropii de el și îl salut. Îmi răspunde cu suspiciune, nu știe cine sunt și ce doresc. Ne cercetăm reciproc și, în cele din urmă, îl felicit pentru isprava conaționalilor săi. Își schimonosește fața, semn că nu-l interesează fotbalul. Insist. „Păcat că Dumnezeu nu v-a ajutat nițel la loviturile de departajare cu croații”, mă căznesc să-i câștig încrederea. Ochii îi sticlesc dintr-odată și îl aud izbucnind: „Dracu’ a fost mai puternic ! Dar vă este oare imposibil să admiteți că ar fi dracu’?” Se scurge istovit pe o bancă, ce mai priveliște… „Ședea gârbov și neclintit ca o arătare a morții”[2]… Un zâmbet chinuit și astenic, ca un rictus, îi luminează straniu chipul asimetric și zeflemitor. Tușește atât de amarnic că vuiește piața. Și adaugă, de parcă ar fi singur: „Dar poți crede în dracu’ fără să crezi în Dumnezeu?”[3] Bâjbâi. Caut în memorie citatul acela, trebuie să depășesc impasul. Bingo, îl am la îndemână și-l rostesc grav, ca pe o scenă improvizată: „Ateul desăvârșit ocupă penultima treaptă care precedă credinței desăvârșite (că va face sau nu acest ultim pas, asta este o altă chestiune); indiferentul, dimpotrivă, nu are nicio credință, ci numai o teamă rea din când în când, și dacă este un om sensibil.”[4] Strâmbă din nas, nesatisfăcut de improvizația mea. „De fapt, dacă oamenii n-ar fi mulțumiți de ei înșiși, nimeni n-ar voi să trăiască”[5], bâiguie el fără nicio legătură cu atmosfera zgomotoasă din jur. „În definitiv, ați prins un «sfert» de Cupă Mondială, ce vă doreați mai mult?” mă prefac politicos. „Uneori te omori de frică, dar se întâmplă ca tot de frică să continui să trăiești. Omul începe prin a nu îndrăzni să se omoare și apoi actul devine imposibil”[6], îmi repetă scos din sărite. Delirează ? „Da, v-a fost frică să atacați, i-ați avut în mână, de ce v-ați forțat norocul de la punctul cu var?” mă mir a nepricepere. „Voi ăștia, oamenii sfinți, sunteți îngrozitor de cinici, voi înșivă nu știți în ce măsură disprețuiți oamenii…”[7], îmi aruncă nervos și mă fixează ca pe o gânganie rău-mirositoare. „Sigur, Rusia nu și-a propus să-i încânte pe esteții cei mai pretențioși, nu s-a dorit frumoasa turneului final, dimpotrivă ! A forțat o performanță de nimeni întrezărită, ce dacă a jucat urât?” îl înfrunt cu blândețe. „Urâțenia este cea care vă va ucide!”[8] îmi zvârle printre dinți, iritat la culme, cu o ură dezlănțuită. Dădu din mână, a lehamite, și plecă. L-am urmărit cu privirea până s-a amestecat în mulțimea veselă și pestriță. Târziu, prea târziu, din nefericire, am observat că dintr-un buzunar al nădragilor îi atârna un căpătâi de funie…
Rămas singur în Piața Roșie, lângă Fanzone, am rumegat vorbele nenorocitului și abia târziu le-am deslușit pe de-a-ntregul. Da, urâțenia ne va ucide, nu doar în sport !
––––––––––––––––––––
[1] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Petru I
[2] Ibidem
[3] Feodor Mihailovici Dostoievski, Demonii
[4] Ibidem
[5] Ibidem
[6] Ibidem
[7] Ibidem
[8] Ibidem