Înfrângerea îi aduce în pragul turbării pe hooligans și rețelele de socializare se încing iarăși. Francezul Mbappé primește pe Instagram tot felul de mesaje insultătoare din partea fanilor insulari, iar el le răspunde pe măsură: „It’ s coming home… Impossible ! Îmi pare rău, pentru că iubesc Anglia. Dar pentru toți cei care m-au ofensat până acum… meritați acest răspuns!”[1] Numai că agresorii virtuali n-au chip, ci nick-name-uri și o lașitate infinită, slinoasă și stercorală ! Cumva, și-o face vreun astfel de cretin mustrări de conștiință pentru dejecțiile revărsate sub anonimatul cel mai grețos ?
Ehee, ce dor îmi este de ticălosul ăla de Stavroghin, de zbuciumul său sufletesc, de confesiunea aia teribilă, în stare să te dezintegreze lăuntric! Căci el recunoaște în scrisoarea trimisă Dariei Pavlovna că „Ia fel ca și înainte și întotdeauna, sunt capabil să doresc a săvârși o faptă bună și a simți o plăcere în urma ei; dar totodată și concomitent doresc și răul, simțind și atunci o plăcere. Dar amândouă aceste sentimente ca de obicei sunt totdeauna prea mărunte, iar cele puternice nu se ivesc niciodată. Dorințele mele sunt prea minore; nu mă pot călăuzi. Pe un trunchi de copac se poate trece înot râul, dar pe o surcea, nu.(…) Fratele dumitale mi-a spus odată că cel ce-și pierde Iegătura cu pământul natal își pierde și zeii, adică toate scopurile sale. Orice poate fi discutabil până Ia infinit, dar din mine nu a răzbit decât negarea, fără niciun fel de generozitate și fără niciun fel de forță. Așadar, nici măcar o negare adevărată n-am fost în stare să întruchipez. Totul și întotdeauna n-a fost decât meschin și fără vlagă. Supragenerosul KiriIIov n-a suportat ideea și s-a împușcat; dar eu îmi dau seama că a fost atât de generos pentru că nu era în toate mințile. Eu nu sunt capabil să-mi pierd rațiunea vreodată și nu sunt în stare să cred vreodată într-o idee, în măsura în care a crezut el. Nici chiar să mă preocupe o idee în aceeași măsură nu sunt în stare. Niciodată, niciodată nu voi fi capabil să mă împușc. Îmi dau seama că ar trebui să mă omor, să mă înlătur de pe suprafața pământului ca pe o gânganie respingătoare, dar mă tem de sinucidere, pentru că mi-e frică să arăt mărime sufletească. Știu că va fi încă o înșelăciune, ultima înșelăciune într- un șir nesfârșit de înșelăciuni. Ce folos să te înșeli pe tine însuți, numai pentru a face pe generosul? Nu sunt capabil de indignare sau rușine și, prin urmare, nici de disperare.”[2] Cu toate acestea, demonicul Nikolai Vsevolodovici fu găsit „spânzurat chiar în spatele ușii. Pe măsuță zăcea un bilețel scris cu creionul: «Să nu fie învinuit nimeni. Eu singur». Tot aici pe măsuţă se aflau un ciocan, o bucată de săpun și un cui mare, luat probabil de rezervă. Şnurul rezistent de mătase, pregătit și ales probabil dinainte (…) era dat bine cu săpun. Intenția, hotărârea și starea de Iuciditate până în ultimul moment erau evidente.”[3]
Un ciocan, o bucată de săpun și un cui mare, ca ultime unelte care să te ajute să te desparți de tine însuți la capătul unei vieți în care n-ai reușit să-l cunoști cu adevărat nici pe diavol, nici pe Dumnezeu… Dar ipochimenii din iadul virtual nu-și pun astfel de probleme, iar „omenirii îi place noroiul ei”[4] și îl vrea răvășit și împrăștiat în jur, ca nu cumva să scape cineva nemurdărit și neumilit. Ce mult m-am îndepărtat de Moscova semifinalei…
–––––––––––––––––––––-
[1] Gazeta Sporturilor
[2] Feodor Mihailovici Dostoievski, Demonii
[3] Ibidem
[4] Ibidem