…Îmi șterg obrajii, deși afară e o ploaie bicisnică. Rece și înțepătoare. Sunt ud leoarcă, dar nu-mi pasă. Au trecut zece ani de la ultimul flagel, de la 23 august 1944 al românilor mei. Un rus fusese în stare să declare înaintea carnagiului planetar că „am pășit într-o epocă de eroism. Destul am putrezit de vii. Războiul, iată purificarea noastră !”[1] De unde să știe exaltatul că „există îndrăzneți și există dobitoci. Eroi însă nu există”[2]… Rănile nevindecabile ale istoriei, cu erori ireversibile și tragice… E ziua Americii, 4 iulie 1954, însă cui îi pasă? „Se boltea o zi mohorâtă”[3] și nimic n-o va îmblânzi. La Berlin, pe Wankdorf, ungurii pornesc cu prima șansă, lumea îi urăște încă pe friți. S-a săturat să-i tot vadă mărșăluind printr-o Europă paralizată de frică și neputincioasă să riposteze vreme de cinci ani. Maghiarii au primit mandat de la ceilalți să-i execute pe nemți și de aici uralele ce au urmat golurilor marcate de Puskás și Czibor. Și ce poate întrece în bucurie o revanșă colectivă? Țopăi și eu cu întregul stadion, grijuliu să-mi feresc ciocolata de stropii ce cad în rafale spumegânde. Mușc cu lăcomie din bucata aceea înmiresmată, dăruită de un necunoscut, și fericirea mă copleșește. Omenirea s-a împăcat cu ea însăși, tunurile au încetat să scuipe foc și peste tranșeele astupate s-au plantat flori. Buletinele de știri nu mai anunță morții de pe front, sunt un copil al păcii. Așa că mă interesează prea puțin cine învinge azi. Slavă Domnului că la Stalingrad n-au câștigat naziștii…
––––––––––––––––
[1] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Calvarul; surorile
[2] Ibidem
[3] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Petru I