Șoseaua se desfășoară lin, nicio șerpuire, nimic. O linie dreaptă prin mijlocul câmpiei lise. Traversează un sat împrăștiat de-o parte și de alta a dungii de asfalt. Privirea mi se agaţă de un indicator înfipt pe un gard de ciment și rămâne așa suspendată fracțiuni de secundă. „Cabinet veterinar, dr. Viespe” citesc pe bucata de plastic anunţul caligrafiat cu simţ estetic. Îmi și închipui un posibil dialog între localnici:

          „ – Unde mergi cu capra aia, bre?

          – La Viespe, s-o înțepe cu acul, că are nu ştiu ce la gât și mi-a zis să viu cu ea la injecție !”

Ce-ţi e și cu onomastica asta… Să te cheme, de pildă, Ciubuc și tu să lucrezi la Fisc. Sau Strâmbu, și să împarți dreptatea, ori Blându, și să fii procuror. Dar cum vi se pare Bucă, de la Comisia de etică, Lupu, de la Asociaţia crescătorilor de ovine, Mortu, de la Geriatrie și Ştirbu, de la stomatologie, Bulancea, de la Moravuri, Lefter, de la Banca de Investiții sau Mamele, de la Jandarmerie? V-o mărturisește unul cu care n-ai cum să dai înainte, că, deh, nazad înseamnă înapoi…

                                                           *

Trec prin Malul Spart și o zbughesc cu gândul la… Malul cu Flori. Ce grozav sună! La fel și Dor Mărunt, Însurăței, Limpeziș, Sâncrai, Mândruloc, Poiana Florilor, Poiana Mărului, Lancrăm, Târgu Frumos, Marginea, Vârtoapele, Vârful Câmpului, Vaideeni, Gura Humorului, Vatra Dornei, Văratec, Viișoara… Prin 1950, un ștrand se numea „Dor de ducă”, azi avem cabanele „Cuibul cu dor”, „Cumpătu”, „Plaiu Foii”… Am întâlnit persoane pe ale căror acte de identitate scria Împungerouă, Decuseară, Vântdeseară, Dinvale, Șaptelei, Șaptefrați… Fantezia irezistibilă a românului e un filon nesecat de revelații audibile…

                                                            *

Un carton dintr-un magazin ne anunţă că aici se vând pui de casă. Chiar m-ar interesa un pui de vilă. Cât o costa și în cât timp o ajunge la maturitate? Cred că e un chilipir să cumperi un pui de casă cu vreo zece camere…

                                                            *

„Cât este Covidu-n floare/ Nici în sulă nu mă doare !” strigă în gura mare și râde hâtru un tinerel cu ochi ceţoși. Este în dreptul unei farmacii și asocierea cu lirica șugubeață și vulgară nu-i deloc întâmplătoare…

                                                            *

Aştept la o barieră de cale ferată. În mașina din fața mea, o familie de tineri cu un puștan tare neastâmpărat. „Futu-ţi ceapa mă-tii azi și mâine!” răbufnește bărbatul, indiferent la cei din jur. Mama tace, absorbită de orizontul ce se deschide domol. Copilul se oprește o clipă și apoi își continuă zbenguiala. Rămân pe gânduri, ta-su sigur e legumicofil, altminteri nu pricep rostul înjurăturii.

Zoofil, necrofil… categorii deja cunoscute, dar de deviaţioniștii ăştia noi nu aflasem. Azi și mâine, nu orişicum !

                                                            *

Cineva îmi trimite următorul mesaj pe telefonul mobil: „O țară plină de humor ? Nu, o ţară plină de… Hunor.” Zâmbesc, deşi unii s-ar putea să mă ia drept șovin, cancerul corectitudinii politice se întinde ca o molimă… Să ne păstrăm totuși hazul în această „debandadă a putreziciunii”, cum remarca Vintilă Horia.

                                                            *

Altcuiva îi arde de glume și îmi expediază un dialog real de la un psihiatru:

     „- E o mare prăpastie între noi și o tot umplem cu ce nu ne spunem. Cum se numește asta ? întreabă pacientul.

          – Căsnicie, răspunde medicul”.

Mda, psihiatrii ăștia și-au pierdut simţul umorului…

                                                            *

Telefonul țârâie. Un om la care ţin tare mult, trecut de șaptezeci de ani, e curios să ştie ce mai fac în plină pandemie. ÎI lămuresc și discuţia se poticnește aici, virusul ne-a acaparat și ne-a stâlcit viața. Cel de la capătul firului se plânge de una, de alta, după care îmi mărturisește ceva tulburător: „Nu de moarte mă tem, ci de drumul până la ea, de suferința și de umilinţa pe care trebuie să le îndur”. Cimilitura cronicarului – „Nu de moarte mă tem, ci de veșnicia ei” – pălește, prietenul meu a găsit adevărul trudei noastre zadarnice spre lumea de dincolo… Așa că nu ne rămâne decât să ne rugăm, aidoma cuiva de demult: „Cu Dumnezeu înainte și eu după El !

                                                            *

La intrarea în București, pe o clădire tip cantină comunistă, străluceşte o firmă babană: Turbotequila. (De-ar fi singura extravaganță de marketing capitalist, dar nu-i, la Craiova există… Electroputere Mall…) În spatele acestui club se zăresc halele uzinei Turbomecanica, una dintre perlele industriei românești de altădată. Mândra noastră industrie, transformată în anii turbării postdecembriste în mall-uri, discoteci… Turboteguila este numele desfrâului și ruinării României ultimelor trei decenii…

                                                            *

O fostă iubită din facultate, după ce i-am spus că am doi nepoței, îmi dăruieşte un banc cu tâlc:

          „  -Ce faci, bunicule?

          – Mă uit la un film istoric.

          – Bunicule, dar ăsta e un film porno!

          – Nepoate, pentru mine e istorie !”

Înţeleg ironia și replic pe măsură: „Draga mea, beleaua se ţine cu rândul, așa m-au învăţat țăranii mei din sud, odinioară, şi n-am niciun motiv să-i contrazic.” A tăcut şi apoi a izbucnit în cel mai desfătător râs. Parcă o și văd, șoptindu-mi peste vremi, după ce ieșiserăm amândoi de la un film – North by Northwest, al lui Alfred Hitckook, – de la Casa de Cultură „Grigore Preoteasa”: „Nu am nimic de făcut în acest week-end, aşa că m-am decis să mă îndrăgostesc de tine”. Și ne-am îndrăgostit reciproc, și ne-am iubit, ce poate fi mai minunat în studenţie ?

Fragil ca o lacrimă prelinsă din steaua precarităţii, mă opresc din drumul meu printre banalităţi (oare?), copleșit de nostalgie și de un gând ce aparţine poetului Dan Panţoiu: „Atunci când vei pleca,/ Să lași în urma ta / O însorită și nesfârșită dimineaţă !