În curând, Editura RAO îmi va publica o nouă carte – Suflet în exil -, șirag de gânduri și frământări, de iluzii și dezamăgiri, de viață mărturisită. Deocamdată aici, începutul și sfârșitul volumului, restul, mai pe urmă.
Cuvânt înainte
Din clipa în care am părăsit Islazul mitic, demult, în copilărie, mi s-a părut că a început exilul. Cutreier de atunci drumuri străine, visând, la propriu şi la figurat, că mă întorc în satul bunicilor. Sunt un pribeag bântuit de dorul de origini, aidoma atâtor români plecaţi prin lumea largă să-şi câştige codrul de pâine sau să-şi afle norocul. O parte din România s-a mutat în străinătate, din pricina foamei şi-a neajunsurilor de acasă, iar nu împinşi de vreun moft sau capriciu. Sufletul acesta al ţării mele de dincolo de graniţe este şi el surghiunit. Şi tânjeşte ca odată să revină în bătătura natală şi să sărute ţărâna strămoşilor peste care mişeii au pus scutul anti-rachetă. Înstrăinaţi în propria noastră ţară, bâjbâim de colo-colo, umiliţi şi cheflii, sub tropăitul de bocanci al stăpânilor dintotdeauna. România în exil este asemenea mie, chiar dacă eu am rămas tot aici, într-un loc şi-un prezent fără vreo legătură cu mine, cel de odinioară. Un suflet mai mic rătăcit în sufletul încă mare al Patriei izgonite din vatra pentru care s-au jertfit mausolee de eroi.
Cuvânt înapoi
În primăvara trecută am publicat volumul Jurnalul banalității. Un amic iubitor de lectură, Tibi Bărbăcioru, a purtat cartea mea prin Creta și i-a dus-o omagiu scriitorului Nikos Kazantzakis. L-a găsit pe dealul Martinengo, acolo unde prietenul de odinioară al altui exilat de geniu – Panait Istrati – sălușluiește singuratic în cea mai tainică tăcere. A așezat darul pe lespedea mormântului Marelui Cretan1 și a imortalizat clipa aceea de grație cumva divină. Fotografia a devenit coperta Sufletului în exil și alegere mai nimerită nici că se putea. În definitiv, romancierul grec și-a petrecut mare parte din viață în surghiun (a și murit departe de casă, în Germania).
În exil cu cartea, sufletul părăsit al unei omeniri tot mai tehnologizată și înstrăinată de sine… Tristă soartă pentru culegătorii de simțiri exilul acesta fără întoarcere….
1„Nu sper nimic. Nu mi-e frică de nimic. Sunt liber” – așa scrie pe piatra tombală a dispărutului în eternitatea gloriei pământene de la Martinengo