Dimineață mohorâtă. Ceață groasă și cavernoasă. „Metropola aleargă pe roți, iar intersecțiile fac adesea infarct. Sângele zgomotos al arterelor se blochează, timp în care începe sfârșitul lumii.”[1] De unde, e abia începutul zilei… Mă grăbesc să ajung la ora sorocită la Înalta Curte de Casație și Justiție. Intru pe strada Hristo Botev, dar șirul de mașini pare interminabil. Pe aici a stat Nicolae Carandino, placa de marmură de pe zidul casei n-a dispărut, e tot la locul ei. Un tip prea puțin cunoscut în prezent. Romulus Vulpescu, alt dispărut, ni-l descrie ca pe un ziarist important și ca pe „un mare om de teatru, a tradus superb din grecește clasicii, are niște memorii nemaipomenite. Un mare om de cultură. De altfel, nu întâmplător, la mine în bibiliotecă am fotografia lui păstrată la loc de cinste Și nu pentru că ne iubim sau că suntem vecini… O avem de pe vremea când nu ne era vecin. O avem oferită de el.
Vis-à-vis locuiește Mircea Sântimbreanu, peste drum stă Florica Potra, deasupra stătea Ion Caraion. (…) Mai încoace sta Radu Cosașu, puțin mai încolo sta Ion Horea. Într-un bloc vecin stătea poeta Iolanda Malamen, o fată foarte talentată, care face și pictură bună.”[2] Între timp, Radu Cosașu s-a mutat aproape de Piața Victoriei, iar ceilalți s-au ridicat la cer… Ce spirite au populat cândva perimetrul acesta din buricul Bucureștilor… Astăzi… Și deodată cu literatura moare candoarea lumii, poetul Lucian Avramescu nu se înșală deloc. Dar să nu-mi continui gândul, m-aș întrista iremediabil.
Sala de judecată este arhiplină. Un delator, dintre mulții scoși din tenebrele anilor din urmă, dă declarație de… martor. Vom scăpa de ei vreodată? Alexandr Zinoviev mă lămurește din trecutul ce nu diferă deloc de vremurile ce ne siluiesc necontenit: „Turnătorii nu se fac niciodată oameni de treabă, am spus. Pot să nu mai toarne dintr-un calcul oarecare, sau pentru că li s-a ordonat. Însă, repet, nu se fac niciodată oameni de treabă, din simplul motiv că n-au niciun motiv să regrete.”[3] Căci regretul e al neputinciosului[4], iar ei nu sunt nevolnici, dimpotrivă. Și-au asumat voluntar statutul de hiene, gata să-și înfigă colții în carnea vânatului hăituit de marii prădători ai statului blagoslovit de strada rezist…
Altminteri, să nu uităm dăinuirea de-a lungul veacurilor a toxicului și ancestralului obicei. Păi, deunăzi, criticul literar Alex Ștefănescu și-a amintit că în copilărie se juca de-a bocâna (sau arșice)[5]. Ei bine, cele patru fațete ale osului luat de la mielul sacrificat și lustruit ca un zar, erau numite primar, judecător, om bun și hoț. Știți cu ce se îndeletnicea „omul bun” ? Reclama ! Iar judecătorul și primarul stabileau pedeapsa pentru hoț. Vasăzică, în tradiția noastră populară, pâra este calitatea… omului bun. Și cum să ne mai mirăm că delațiunea a devenit o obișnuință în spațiul judiciar de la noi ? Ehe, s-a umplut țara de… oameni buni, fraților, bătu-i-ar soarta să-i bată !
Mâine, poimâine, nu m-ar surprinde să-i aud pe indivizii aceștia învredniciți în rele răbufnind în fața completului, aidoma lui Ioan Slavici: „Domnul comisar regal nu e un om bătrân ca mine, ci e tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea în stare să ducă în spinare toate cărțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură, drame.” Fiindcă multe dintre denunțurile lor sunt adevărate romane de ficțiune și la tupeul acestor năpârci, o astfel de insolență ar fi finalul perfect al ultimelor decenii de turpitudine morală a României.
Pretoriul ascultă cu imensă curiozitate depoziția insului și apoi dă cuvântul procurorului, avocaților și inculpaților, după care amână verdictul. Dascălul meu din facultate, profesorul Alexandru Athanasiu, scrie undeva ceva pilduitor: „Îmi stăruie și astăzi în memorie cum un judecător inspector de la Tribunalul Municipiului București, în ședința de bilanț a activității Judecătoriei sectorului 2, la finalul unui discurs, care amesteca formule tipice discursului juridic cu îndemnuri mobilizatoare specifice regimului comunist, a lăsat să-i scape o frază memorabilă: «Când pronunțați o hotărâre, gândiți-vă la bătrânul sau tânăra, la femeia sau copilul care așteaptă soluția cu speranța și credința pe care o au atunci când aprind o candelă sau se roagă. Voi, judecătorii, prin ceea ce faceți puteți aprinde o candelă de speranță în inima celor care așteaptă de la voi dreptate».”[6] Însă cine mai aprinde candele acum în Templul Dreptății, un templu păzit cu strășnicie de jandarmii Mecanismului de Cooperare și Verificare?
În prag de Crăciun, „cazanier” în același spațiu, m-am crispat o clipă. De sus, am auzit scandându-se „Libertate și justiție !” Voci cristaline, de prichindei. Ce s-o fi întâmplat? Alt protest? m-am arătat uimit. Nicidecum, erau copiii magistraților și angajaților de aici, însă n-am priceput de ce li se cerea să urle asemenea sloganuri lângă darurile de sub bradul împodobit. Că doar n-om fi în vremea fasciștilor ori a bolșevicilor… Sau mă înșel?
Plec spre birou, prin orașul isterizat de sirenele disperării și realizez iarăși că „timpul se scurge peste noi lichid, ca o apă care nu udă, ci usucă”[7]…
–––––––––––––––––-
[1] Lucian Avramescu, Despre singurătate
[2] Ion Jianu, Arta conversației cu Ileana & Romulus Vulpescu, dialoguri peste timp
[3] Homo Sovieticus
[4] Alexandru Athanasiu, Călătorie în centrul inimii („Remușcarea este a păcătosului, regretul, al neputinciosului.”)
[5] Evenimentul zilei
[6] Călătorie în centrul inimii
[7] Lucian Avramescu, Despre singurătate