În 1984, ambasadorul SUA al ONU, Jeane Kirkpatrick, lua atitudine împotriva campaniei declanșate de antisioniști. Declarația sa rămâne valabilă și azi, în plin război contra terorismului: „Am permis minciunii să se răspândească, fără a o combate. Apoi, aceasta s-a transformat în politică, iar această politică care, de asemenea, nu a fost condamnată, s-a transformat în moarte… Uneori, destinul unor popoare întregi depinde de cuvinte…” Ca și dictatele și tratatele de pace, care nu sunt decât înșiruiri de vocabule, ca și proclamațiile și directivele. Mormane de vorbe sub care agonizează destine…
Nu demult, prin 1997, Recep Erdoğan a recitat niște versuri revoluționare. Pentru a-și subjuga emoțional și electoral norodul, desigur. Poezia lui Ziya Gokalp a însuflețit masele, retrezite la mândria națională:
„Minaretele sunt baionetele noastre,
Cupolele lor, coifurile noastre,
Moscheile sunt cazărmile noastre
Și credincioșii, soldații noștri,
Această armată divină îmi așteaptă religia,
Allah e mare, Allah e mare !”
În schimb, recitatorul a fost trimis la pușcărie, fiindcă era în răspăr cu ordinea statală de atunci, consfințită și ea constituțional tot prin texte, adunături de litere adică.
Peste ani, ajuns stăpân absolut la Ankara, noul sultan se va inspira din lirica gokalpiană în discursul incendiar rostit împotriva Casei Albe: „Dolarii, euro și aurul sunt gloanțele, ghiulelele și rachetele războiului economic care a fost declanșat contra țării noastre. Cel mai important lucru este să rupem mâinile care trag cu aceste arme. Ei au dolari, noi îl avem pe Allah. Cei care vor să ne pună în genunchi, se pare că nu ne cunosc.”
Este evident, trăim bezmetic sub tirania grupurilor lexicale extremiste și nimic nu pare să ne trezească la realitate. „Nimeni nu mai vrea să știe adevărul. Adevărul doare și crează insomnii”, cum s-a mărturisit odată un director CIA unui agent din subordine. De aceea, se caută cuvintele cele mai potrivite, așa încât lumea să doarmă liniștit și să viseze cai verzi pe pereți…
Somn ușor!