E noaptea Crăciunului. Adorm devreme, ca totdeauna. Am sufletul plin, mai-mai să-mi plesnească de atâta dragoste! Ca după o zi în care i-am avut alături pe copii și pe nepoți. Ce dar mai minunat decât acesta? Îi mulțumesc Domnului pentru tot ce mi-a hărăzit, cum fac seară de seară, și-i promit să nu-L dezamăgesc.
Visez. Stau de vorbă cu două colege de facultate, întâlnite tam-nisam după o lungă perioadă. Râdem și ne amintim de zilele minunate de altădată. Deodată, se apropie de mine o femeie îmbrăcată în halat alb, cu un stetoscop atârnându-i de gât. Este medic. „Marian Nazat?” mă întreabă politicos. „Da”, îi răspund mirat. Privesc în spatele ei și la ceva distanță o zăresc pe mama. Îmi zâmbește. Simt cum mi se înmoaie picioarele. Se internase de multă vreme într-un spital, fără să-mi lase o adresă măcar. Dispăruse, vasăzică, și eu mă resemnasem. Mi s-au dezlegat șiroaie de lacrimi și am început să tremur de fericire. Medicul m-a strâns în brațe și mi-a șoptit luminat divin: „S-a vindecat, puteți să o luați acasă!”. Să sar la cer, primeam, iată, vestea așteptată cu înfrigurare de amar de timp! Am intrat să întocmim formele de externare. Înăuntrul unității, o mizerie agresivă așezată în straturi groase și urât mirositoare. O adevărată leprozerie. Curtea era plină de pacienți abia târându-se pe betonul rece. Cei norocoși, desigur. Ceilalți, cu ghiotura, zăceau nemișcați. Muriseră, iar trupurile li se mumifiaseră, îmi îngreunau înaintarea. Câteva bătrânici știrbe, nespălate și negricioase, mă cercetau cu ură și trăgeau de mine, nu cumva să fug. Își ștergeau mâinile murdare pe gambele mele și o substanță cleioasă, verzulie, mi-a acoperit pielea. În față, se deschidea un culoar îngust între zidurile înalte, cât să se strecoare o persoană. De o parte și de alta, bolnavi, fiecare străduindu-se să mă țină în loc. Din ochi le țâșneau flăcări dușmănoase, pfu, ce creaturi fioroase ! Într-un târziu, am observat-o iarăși pe mama, în salon, undeva la un etaj inferior. Îmbrăcată la fel – cu un deux-piece elegant, de culoarea vaniliei, părea o pată orbitoare în tabloul acela sinistru. Când m-am apropiat de ea, ne-am strâns în brațe și m-am cutremurat: chipul i se schimbase brusc, o paloare maronie o sluțise ca în ultimele-i clipe de suflare pământeană… Revenise la starea cadaverică și am dat s-o iau la goană! Dumnezeule, mă căzneam să ies la suprafață, să respir aer curat ! Numai că păstram pe piele, de la genunchi în jos, urmele de murdărie contagioasă și mi-am dat seama că, de fapt, leproșii îmi transmiseseră boala lor. Îmi frecam picioarele, chinuindu-mă să înlătur pojghița aducătoare de moarte, dar în zadar…
Mă trezesc înspăimântat și parcă mai îmbătrânit. A, și curat, mulțumesc Maicii Preciste! Vântul șuieră ca un zănatic și cerul s-a înnămolit ca niciodată. Dau năvală la duș și mă spăl nervos, înspăimântat de-a dreptul. De pe mine curge murdărie cu nemiluita… Ah, de s-ar scurge și onirica otravă ce mi-a desfigurat vecinic preaîncercata zămislitoare ! Aș da oricât s-o aud din nou ogoindu-mă: „Mama e aici, nu te speria!”[1]…
[1] Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil
P.S.: Într-o astfel de zi, pe 30 ianuarie 2015, mama mea s-a stins…