Își poate închipui cineva că imediat după război, ASPIM, echipa în care jucau juniorii Ion Voinescu, Călinoiu și frații Bentz, s-a deplasat la Turnu Măgurele, pentru a înfrunta Oltul, și că acolo s-a petrecut ceva nemaiauzit? Au câștigat oaspeții, „Dar localnicii nu ne-au lăsat să plecăm fără să le acordăm revanșa, povestește celebrul portar. Am primit oferta, mai ales că în vederea viitoarei întâlniri, organizatorii ne-au transferat de la căminul unde locuiam până atunci și de la birtul unde servisem masa, la cel mai bun hotel–restaurant al orașului. Au urmat două zile de trai bun, dominat însă de obsesia revanșei, a obligației de a confirma prima victorie. Dar lipsa de experiență, tracul inexplicabil, ne-au sugrumat posibilitățile tehnico-tactice. Am îngenuncheat, pentru prima oară, în fața unui adversar mai slab, căruia i-am cedat cu un scor totuși strâmb, 1-2.“[1]

Și tot acolo, în orașul meu, s-a mai întâmplat o nostimadă care spune totul despre pasiunea aceea primară și inocentă, Radu Cosașu o știe de la Stelian Ionescu. Așadar, „În 1940 jucam la Turnu Măgurele cu Oltul, o echipă de aceeași factură cu a noastră. (V-am mai spus oare? – eu jucam ca portar la Sporting din Roșiorii de Vede.) Ne-au presat de ne-au ieșit ochii din cap. Am apărat tot. 0-0. Prin minutul 75 scapă Bică al nostru și marchează. Publicul, cam 1500 de oameni, un vulcan în miniatură. Huiduieli și amenințări (în paranteză: eu jucam prima oară în deplasare). Arbitrul, localnic. Joc «amical», dar cu mari ambiții. După două-trei minute, 11 m la poarta noastră. Fictiv. Mă rog. Trage Oaie Angelescu, ies (pe atunci se ieșea din poartă), îi micșorez unghiul și prind.

Vulcanul erupe în continuare. Degajez. Eremia, un fundaș al nostru mai… bătrân (cam cotonogar) îmi zice: «Ești nebun? Vrei să ne rupă ăștia oasele? De ce n-ai lăsat gol? După câteva minute, la o minge trimisă acasă, Eremia îmi fluieră o ghiulea pe lângă ureche: 1-1!

Vulcanul se stinge. În camion, la întoarcere: „Bine, bre, nea Eremia…» Eremia, către Gică Velea, alt veteran, extremă: «Arată-i, Gică, aurul din gură! Vezi, puștiule, ăștia l-au pricopsit cu dinți de aur!» Așa era. Atunci. Dar acum?…“[2]

–––––––––––––

[1] Mihai Ionescu și Ion Cupen, Constelația valorilor sportive

[2] Cinci ani cu Belpfegor. Mătușile din Tel Aviv.