–  La ce visa copilul Augustin Buzura în drumurile alea lungi ?

– La nimic, o să vă mirați. Mă rugam să nu-mi iasă în cale lupii și mistreții,  jivinele sălbatice ale pădurii. Odată m-am  trezit înconjurat de o turmă de mistreți, cu  pui. Am rămas nemișcat, cum mă învățaseră acasă, și animalele nu m-au atacat. Altădată, un lup a venit lângă mine, am crezut că e un câine, dar și atunci am avut noroc,  după cum vedeți…

– Ne știm de  ceva vreme și niciodată nu v-am auzit  povestind  despre copilăria dumneavoastră. De ce vă feriți să vă întoarceți, cu gândul sau cu condeiul, la copilul ce ați fost demult ?

– Pentru că  n-am avut copilărie, de aceea n-am scris  niciodată despre perioada aceea. De când am amintiri, mă știu muncind, mai întâi în curte, iar mai apoi la câmp, cu sapa, cu coasa, cu toporul… Eram trei copii și toți lucram pământul, așa că de unde copilărie ? Ce să scriu, că am  săpat și cosit ?

–  Ce vă doreați să vă faceți când veți crește mare ?

– Iarăși vă voi surprinde, nimic. Voiam doar să citesc, nimic  altceva. După ce comuniștii au luat puterea, au început arestările și perchezițiile în sat. Noaptea îi auzeam pe ulițe pe milițieni și pe securiști căutându-i pe dușmanii poporului. Mai țin minte că dădeau foc la cărți, ostentativ, le considerau  dăunătoare pentru sănătatea „omului nou”. De teama lor, preotul și-a adus întreaga  bibliotecă la noi, iar tata, care avea origini sănătoase, a ascuns-o în podul șurii, în fân. Ei bine, din clipa  aceea cărțile din pod m-au vrăjit  parcă, făceam ce făceam  și mă retrăgeam să le citesc. Citeam de-a valma, ce-mi pica în mână, le luam la rând. Acolo, în pod, în biblioteca preotului, m-am format ca om, ca scriitor. Singura spaimă era să nu mă prindă securiștii citind și să  ne ia cărțile. Am suferit însă enorm când oile din curte mi-au mâncat  o carte foarte dragă, Teoria  evoluției spirituale, a lui Ilie Piticaru. Am lăsat-o pe un scăunel și am rămas fără ea, nici n-o  terminasem. În afara lecturii îmi mai plăcea să sculptez în argilă, umplusem poiana de  busturi, acestea au fost pasiunile copilăriei și adolescenței mele. Dacă nu s-ar fi desființat Școala de arte plastice de la Baia Mare, sigur  i-aș fi urmat cursurile.

– Și la liceu ?

– Învățam foarte bine la toate, eram printre  cei mai buni, dar Istoria și Limba română mă fascinau. Cum am terminat, am plecat la București și am dat examen la Filosofie. Am trecut examenul de admitere, însă când am ajuns acasă, ai mei mi-au zis că îmi taie subvenția, ori  medic veterinar,  ori preot, altceva nu acceptă ! Așa că m-am dus la Valea Neagră, învățător  suplinitor. Numele localității spune totul despre ce am găsit acolo. Era o sărăcie greu de imaginat. Dormeam în școală, pe o saltea umplută  cu  frunze, și mâncam pește prăjit, pe care îl prindeam din râu. Adesea, apa inunda gospodăriile și atunci trăiam doar cu cartofi, unul  dimineața  și seara și doi la prânz. Îi coceam în cărbuni și îmi potoleam foamea. Îmi plăceau tare mult copiii, ca și ei pe mine, mai ales că eram neconvențional, nu respectam  curicula.

– Cum ați ajuns la Facultatea de medicină ?

– Am făcut un compromis, ca să o împac pe mama, care mă voia, repet, medic veterinar. Dar nu mi-au stârnit vreo pasiune cursurile universitare, mă străduiam să am media 8,50 pentru bursă, căci  altfel nu mă puteam întreține, ai mei nu aveau bani. Citeam mult, îndeosebi scriitorii americani și cei ruși, iar dintre ai noștri, Liviu Rebreanu, Ioan Slavici și Pavel Dan. Nu-mi lipseau Ziarul științelor și călătoriilor, Revista ilustrată  și Luceafărul.

La un moment dat am ajuns la cenaclul lui Mircea Zaciu și, ascultându-i pe cei de acolo, mi-am zis că pot scrie și eu ca ei. Citisem  atât de mult, încât a scrie mi se părea cel mai simplu lucru. Și am migălit o nuvelă, Pământul, tema dragă a prozatorilor ardeleni, i-am prezentat-o lui Mircea Zaciu și așa  am debutat  la Tribuna din Cluj.

Cred și acum că fără o lectură bogată, serioasă, nu poți deveni scriitor important.

– Existau atunci tensiuni între românii și etnicii maghiari din satul dumneavoastră, sau totul este propagandă național-șovină ?

– Nu, fiindcă la noi în sat nu existau decât români, nu aveam etnici unguri sau germani, țigani nici atât.

– În ce an ați devenit membru  al Partidului Comunist Român ?

– Chiar nu mai țin minte…

– Pot să vă întreb ce v-a determinat să faceți o astfel de opțiune ? Poetul Mircea Ivănescu recunoștea că s-a înscris în PCR pentru a obține  o locuință în Sibiu în care să  încapă  cele unsprezece… pisici ale  familiei sale.

– Nu m-am ferit niciodată  să răspund la o asemenea întrebare. M-am înscris în PCR pentru a putea publica, nu-i niciun secret. Și n-am fost singurul în această  situație…

– Mărturisiți  în Raport asupra  singurătății că  femeile sunt „ființe pe care natura le-a înzestrat numai cu hormoni și viclenie.”  Sau „Ferește-te să stai de vorbă cu femei cum te ferești de otravă, dacă vrei să rămâi curat.” Chiar așa ?

– Chiar am scris eu așa ceva ? O să vă explic data viitoare, când ne vom revedea, acum sunt obosit, încă nu m-am refăcut după ce am rămas  și fără bilă în urmă cu câteva luni. Vă aștept să depănăm amintiri, dar nu săptămâna viitoare,  fiindcă trebuie  să mai bat la niște uși, poate găsesc  fondurile necesare pentru a păstra în viață, online,  revista Cultura. Sunt atât de mâhnit cum nu vă închipuiți…

Din păcate, data viitoare n-a mai existat… L-am sunat duminică și mi-a zis cu nu i s-a deschis nicio ușă, așa încât se vede nevoit să pună lacăt revistei căreia i s-a dedicat cu atâta entuziasm. Era extrem de trist, parcă niciodată nu l-am simțit într-atât  de descumpănit, de fără speranță. Apoi nu mi-a mai răspuns nimeni, o tăcere suspectă. M-a lămurit Angela Martin: „Domnul Buzura este în spital, a căzut și  are o fractură de col femural, mâine îl operează, să îi ținem pumnii !” Dar, se pare, nu am fost atât  de vrednici încât să-i întoarcem din drum destinul și scriitorul  a intrat în șoc septic. „Știu cât de mult ține la dumneavoastră !”,  mi-a transmis fiica sa, dar nu puteți să-l  vizitați, este intubat.  Luni, 10 iulie 2017, la ora 18:45, ecranul telefonului a pâlpâit rău-prevestitor. „S-a stins”, am citit înecat în lacrimi. Nimic mai mult, două cuvinte pe care le tot voiam amânate. Tentația risipirii…  Și tocmai  ce ne  lămurise cu calmu-i olimpian că „Din perspectivă umană, viața, atât cât ți-e dată, nu este deșertăciune, ci o incredibilă minune ce trebuie trăită cu  intensitate clipă de clipă. Cert este că moartea este inevitabilă, că  suntem cu toții singuri și că viața nu are un scop evident, dar depinde doar de noi să fim sau să încercăm să fim ceea ce dorim în puținul timp ce ne este dat. Poate că suntem doar o etapă în drumul spre altceva, dar important e să trăim fiecare clipă de parcă ar fi ultima. Viața,  munca disperată și efortul de a cunoaște sunt elemente esențiale ale drumului nostru spre nu știu ce sau nu știu  unde.”

Sunt pe Drumul cenușii  de 56 de ani, perioadă în care am trăit suficiente Orgolii, dar și Refugii, numai că de azi încolo  va trebui să supraviețuiesc Absenților… Ce gol imens a lăsat în urmă Augustin Buzura, unicul !