Orașul e pustiu, de parcă ar fi a doua zi după… Ici-colo, câte un trecător grăbit și posomorât. S-au înmulțit măștile chirurgicale, albe sau bleu, de deasupra cărora te fixează priviri scrutător-suspicioase ori resemnate. Fiecare dintre noi poate fi purtător de virus, un focar de infecție adică. Am devenit pe nesimțite, din capi de locuitor, surse contagioase. Ni se recomandă imperativ să adăstăm în casă, acolo unde ne transformăm în sclavii posturilor de televiziune și ai disperării induse premeditat. Mda, „era timpul să schimbăm programele. Începuserăm să căscăm, chiar și în fața holocaustului. Nimic mai amuzant decât un nou război văzut dintr-un fotoliu.”[1] Înfățișată pe micul ecran, omenirea seamănă cu o vizuină cu inși speriați, paralizați de frică. Regia a născocit mesajele audio-video înregistrate și transmise în eter de anonimi sau de vedete, toate pe o singură voce. Toți idioții se pozează și se închipuie formatori de opinie, păstori de gloată! Mă cuprinde sila… Au dispărut din peisajul public părerile care se abat de la consensul abil instituit. Un fel de totalitarism, corul corectitudinii politice, s-a înstăpânit peste comunitatea internațională.
De ce și cum am ajuns aici? Îmi sfredelesc mirarea mereu crescândă, uluirea, mă căznesc să pricep… Dintr-un trecut deloc îndepărtat, Annie Bentoiu îmi oferă un posibil răspuns: „Suntem atât de slabi la minte, atât de ușor ne lăsăm convinși de raționamente scălâmbe! Atât de simplu ne ascundem îndoielile sub argumentul necesității! Iar când se ajunge la supraviețuirea fizică, cine poate fi condamnat? Cine poate fi obligat să fie erou?”[2] Vasăzică, suntem slabi la minte… Aș vrea s-o contrazic, însă n-am argumente. În plină pandemie, de pildă, fotbaliștilor li se interzicea strângerea de mână la începutul meciului, însă în timpul jocului ei se îmbrățișau, se pupau când marcau și când se marcau reciproc… Estimp, gripa a ucis vreo 70 000 de nefericiți în SUA, în Europa înregistrându-se 60 000 de morți, fără ca autoritățile mondiale să intervină… Astăzi, numărăm circa 7000 de pierderi la o populație de șapte miliarde și jumătate și, iată, planeta este întoarsă cu fundu-n sus ! De ce ? De ce ? Zău că nu mă slăbește întrebarea aceasta ! Qui prodest ? Întâmplător, oare, să se fi retras Anglia din Uniunea Europeană? Întâmplător, oare, avioanele circulă încă între Londra și Washington ? Întâmplător, oare, virusul a aterizat în China, bau-bau-ul economico-financiar al puterilor tradiționale planetare? Întâmplător, oare, Europa este cea mai afectată? Întâmplător, oare, Rusia nu se clatină și nu intră în panică? Întâmplător, oare, Donald Trump a injectat zeci de bilioane de dolari în economie (bani ce vor poposi în bănci și apoi, prin credite, la populație și întreprinzători particulari, contra dobânzilor apăsătoare)? Nu cumva ni se servește încă o criză, ca-n 1929, ambalată însă septic ? Desigur, ne vom dumiri mai târziu, dar ce folos… Oricum, experimentul ne va arăta că suportăm cât nu ne imaginăm, că ne comportăm naiv-scandalos, asemenea turmelor de necuvântătoare, mulțimi numai perfecte de a fi manipulate. Culmea, care, pur și simplu, imploră să fie manipulate! Din păcate, lumea nu va mai fi la fel, rănile se vor obloji anevoie și cicatricea va rămâne…
În dârdora noii apocalipse, italienii, altfel un „popor botezat în geniu”[3], s-au pornit să-și cânte, dindărătul ușilor zăvorâte, imnul național și scena îmi amintește de o alta, povestită de Vintilă Horia. Așadar, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, scriitorul român circula prin Peninsulă cu trenul, la clasa a treia, „care însemna pe atunci vagon de marfă, cu bănci de lemn pentru călători. Călătoria a durat aproape douăzeci şi patru de ore. La un moment dat trenul s-a oprit într-un câmp, într-o pustietate plină de linişte şi de noapte. Pe tovarăşii de drum nu-i vedeam, numai îi simțeam prin întuneric, dormind, fumând, conversând. S-a făcut tăcere, fără niciun motiv, pentru că aşa trebuia să se întâmple, şi o voce de bărbat a început să recite: «Nel mezzo del cammin di nostra vita/ Mi ritrovai per una selva oscura/ Che la diritta via era smarrita…» Și continuă să recite, în modul cel mai natural, vreau să spun nu ca un actor, timp de mai bine de jumătate de oră. Apoi, poate că obosit, sau numai epuizată ştiinţa lui dantescă, din alt colț al vagonului înfrigurat şi întunecat se ridică o altă voce şi reluă firul recitării de unde îl lăsase celălalt. Timp poate că de o oră, poate că mai mult, vreo patru voci se schimbară ca să reia recitarea acolo unde fusese lăsată. Eram aşa de emoţionat încât nu mai simţeam nici frigul, nici foamea, nici exilul. Trăiam o scenă de adeziune a unui popor la cea mai mare poezie pe care i-o dăduse un florentin exilat, cândva, pe la sfârşitul Evului Mediu. Prin acea poezie, mă gândeam, în momente ca acelea, în care Italia pierduse în război oameni, bucăţi de teritoriu, putere şi prestigiu şi nu mai dădeau semne de viață, decât Vaticanul şi două partide politice, unul făcut din asasini filosovietici, nu mai rămăsese întreg decât Dante şi acea poezie care vorbea despre Italia mai mult decât orice. Era ca un pact cu eternitatea, scandat în versuri de vocile necunoscute care încercau să facă uitate disperarea si umilinţa. Si noi, fără Eminescu, ne-am fi pierdut în noaptea comunistă. Poate că doar grecii antici să se fi strâns atât de tare în ei înşişi, în momente de tragedie, recitând din Homer.”[4] Astfel mi s-a părut că-i redescopăr și acum, în lupta cu un inamic invizibil, dar atât de temut. Deși, vorba medicului Cătălin Apostolescu, cântatul nu ne vindecă de boală. Ehe, și ce bolnavi ne vădim a fi… Homer, Dante și Eminescu, din nefericire, nu ne mai sunt leac, de aceea mă revolt în van împotriva unei realități dezgustătoare.
Da, căci mai înainte cu niscaiva ore, președintele Klaus Iohannis a decretat starea de urgență și a citit ideile principale ale zapisului cu pricina. Situația e în măsură să-ți dea fiori, fiindcă sună lugubru, nimeni dintre noi, ăștia născuți după 1960, nemaitrăind-o ! (Cea din 1989 are altă semnificație, deoarece venea la pachet, izbăvitor, cu zvârcolirea finală a unui întreg sistem opresiv.) Ascultam hipnotizat discursul oficial și mă strângeam înlăuntrul meu, îngrijorat de crunta perspectivă. Șeful statului ne-a felicitat pentru „distanța socială” dovedită în săptămânile tiranizate de Corona… Invitația la „distanțarea socială” mă cutremură, dincolo de consfințirea unui concept iarăși frisonant: „telemunca” ! Urmează să exersăm și televiața, și teleiubirea, și teleura, și telebârfa, și telerăzboiul ! Vasăzică, trebuie să ne îndepărtăm unii de alții, să ne bănuim de-a valma, și mă întreb câte cepe degerate mai valorează condiția umană azi… Cum să existăm izolați, cum să ne enclavizăm, ce comunitate mai e aia desolidarizată? Ce ni s-o pregăti, ce ne va aștepta la capătul stării de urgență? Mister, încordare, pesimism…
Brrr, „e soare şi frig. Ţaţele sunt tot atât de vesele ca acum un an sau doi, când nicio umbră nu plutea peste lume. Ziarele și televiziunea răsună de zgomote teribile, anunțând explozia finală. Omenirea pare înnebunită, nu ştii bine dacă de groază sau de nerăbdare. Cred că oamenii nu pot trăi multă vreme fără război, nu pot trăi în afara lui vivere pericolosamente. În plus, am impresia că ne-am săturat de al Doilea Război Mondial, de Holocaust, de Vietnam şi de răfuieli locale, şi că ne trebuie subiecte noi pentru noi romane şi pentru filme cu teme sângeroase și inedite.”[5] Care vor face furori, bineînțeles… Premianți Nobel și Oscar…
Doamne Dumnezeul meu, nu ne părăsi și ajută-ne să ne regăsim laolaltă, muritor cu muritor, în apropiere socială, fără de care omul se va întoarce în cavernă! Solitar și învins, dezumanizat. Ideal să fie sfârtecat de carnasierii transnaționali.
––––––––––––––-
[1] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978
[2] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat: memorii 1944–1959
[3] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978
[4] Ibidem
[5] Ibidem