poza jurnal

 

 

     Cântec şi descântec. Şi dor mult-mult, trăit până la lacrimă, şi dincolo de ea! Dulce alint şi tandră învolburare. Gând înserat şi rostire de miere amară aşternând drumuri aburite de rouă şi de stele către anii copilăriei şi ai tinereţii, către clipa de azi şi de totdeauna! O reconstituire, prin cuvânt, a demultului lunecându-şi paşii de fum şi de ţărână pe linia Islazlui, prin oborul  întomnat al bunicilor, pe lângă ţestul asuprit de jăratic, din care ma-marea scotea repede-repejos cocociul daurit, să astâmpere foamea căpcăunilor…A demultului care încă mai ţine în braţe un adolescent firav, isteţ şi ambiţios, bolnav de fotbal, de străzile şi de parcul suavilor îndrăgostiţi din centrul oraşului Turnu Măgurele…A demultului de ieri prins în chenarul unui dor mistuitor după fiinţa nespus de dragă, care, cândva, l-a scos în lumină şi l-a pus să pigule soarele cu ochii, să-şi sprijine respiraţia de conturul fremătător al lumii şi al vieţii…A demultului de azi, agitat, convulsiv, torturant, agasant, obositor…

     Închid cartea, în pragul zorilor, şi mă întristez. N-aş fi vrut să se termine. Am zis carte, dar nu este o carte ca toate cărţile. E mult mai mult: singurătate, reverie, tandreţe, dezamăgiri, răsărit şi amurg, bucurie calmă, fericire de-o clipă sau de-o eternitate, înstrăinare, vis şi visare picurând de pe streaşina insomniilor, dogoare şi zăpezi înmiresmate, nevindecare, prin scris, de o boală adusă de îngeri din raiul închipuirilor noastre…

     E tare frumoasă şi tulburătoarea această carte! Dacă îi spui roman, nu greşeşti. Dacă îi spui poem existenţial, nu eşti departe de adevăr. Are din toate şi de toate. Frază impecabilă, elegantă, metaforă, expresivitate, un melodios ritm interior, trăiri şi sentimente durabile, emoţionante prin sinceritatea şi profunzimea relevării…Autorul a intitulat-o simplu: jurnal. Jurnalul banalităţii, mai exact, şi a semnat-o cu numele său de prozator remarcabil şi de publicist de largă respiraţie: Marian Nazat.

     Mi-a devenit şi îmi va rămâne nespus de drag acest splendid jurnal al lui Marian Nazat,  fie şi dintr-un singur motiv: acela că, în multe din  paginile sale, mi-am regăsit propria copilărie, anii dintâi ai tinereţii, petrecuţi tot la Turnu Măgurele şi, mai ales, am devenit, cu sau fără voia mea, martorul şi însoţitorul trecerii prin zodii şi anotimpuri a unui spirit însetat de lumini şi umbre, de adevăruri simţite şi trăite cu o sublimă candoare şi încordare…

     Prin Jurnalul banalităţii, Marian Nazat  a făcut imprudenţa de a se răsfrânge în oglinda confesiunilor cu întreaga sa statură de scriitor inconfundabil. Iar pentru a citi  Jurnalul…, nu ai nevoie de cerul ochilor, ci de lacrima şi crinii de pe suflet !…