Interviul1 cu Marian Nazat, avocat și scriitor, taie România în mici românii, splendide în goliciunea lor, pe care le expune în oglinda înșelătoare a tranziției. Reîmbinate, româniile lui Nazat rânjesc înapoi, hâde, aspre, dureros de aproape.

Cuvinte-cheie: neo-liberalism, politică, educație, Occident, pro-occidentalism, cultură, manipulare, comunism, Uniunea Europeană, migrație…

Sunteti avocat, scriitor, publicist. Să ne raportăm, pentru început, la îndeletnicirea de bază. Explicați-ne, vă rog, în ce constă noul pachet de legi în domeniul justiției! Mai exact, cum vor modifica ele realitatea imediată în care trăim ? Se face mult tam-tam pe marginea acestui subiect, dar pare că nimeni nu explică oamenilor, concret, ce înseamnă noile legi ale justiției.

– O să vă dezamăgesc, dar nu le-am citit încă ! Aștept să fie promulgate și abia  atunci le voi desluși.  Deocamdată, ele nu sunt decât abur și sămânță de zâzanie între unii și alții. Un pretext al luptei politice, „cancerul României” de-a pururi, în care opoziția, firavă și  bramburită, a coborât în stradă, fiindcă aici, în regiunea noastră, una a feluritelor experimente, există o modă a maidanului. Dacă îi întrebi pe acei manifestanți  zgomotoși și intoleranți din Piața Victoriei ce îi nemulțumește în concret din pachetul legislativ în discuție, mă tem că vor răspunde printr-un muget lung și  cool. Dar ei vor urla, făcându-și  selfie, desigur, că  statul de drept este în pericol, că ăia răi vor să li-l confiște, Caragiale curat, monșer. Așa că e nu rău, ci chichirău, au ajuns să-și dea cu părerea despre legile respective până și Oana Pellea și un obscur actoraș, unul  Manole… Sigur, am văzut că se încearcă participarea inculpatului la  audierea părților și a martorului, o năstrușnicie nu doar aberantă, ci și traumatizantă  pentru victimele infracțiunilor de violență. Păi  cum să o  supui la încă o agresiune  pe femeia violată, ori pe bărbatul violat  ?, ca să nu fiu acuzat de discriminare sexuală. Observ, ca simplu spectator, că legiuitorul, și el de-o calitate îndoielnică, se  străduiește din răsputeri să echilibreze nițel raportul dintre acuzare și apărare, însă cade în patima excesului. Să nu fim ipocriți și  să cerem un legislativ mai acătării  decât este societatea care îl emană,  norodul înseamnă și Nicolicea, și Chichirău, „asta-i situația, n-are apă stația !”, vorba scriitorului Radu Cosașu.

Țin minte că  în urmă cu vreo zece ani se punea problema modificării Codului penal,  apăruse cel nou, așa încât m-am hotărât  să-l învăț, dar el n-a intrat niciodată în vigoare. Atunci, m-am  jurat să nu mă mai las pradă unei astfel de candori juvenile, pentru că îți rămân în cap instituții juridice  inaplicabile, iar remanența  lor îți poate juca feste neplăcute. Oricum,  nu văd prea curând promulgarea acestor legi, iar de  va fi să se întâmple, abrogarea lor  va  fi,  fac  prinsoare  cu  oricine,  prioritatea  următoarei  puteri  politice.

Ce durează în România, cu excepția nefinitudinii ?  Am trăit atâtea în ultimele  trei decenii, încât nimic  nu mai e surprinzător, cu excepția  ambalajului unei inițiative normative !

Altminteri,  legile dezbinării, deși încă în laboratorul parlamentului, au modificat  deja realitatea imediată, căci un astfel  de efect s-a produs, prin ocuparea străzii. Un paradox, nu ? Ca și protestul unor magistrați pe treptele unei instanțe bucureștene, urmat de contra-protestul altora, rămași în birouri. Suntem două Românii în una singură, și cât o să ne mai îngăduim așa îngâlceviți ? Mai ales că puterea românului de a îndura, a constatat și academicianul Eugen Simion, s-a anemiat îngrijorător. Nu ne mai suportăm reciproc, de aici și imposibilitatea  dialogului. Între  cele două falii învrăjbite   s-a ridicat un zid înalt și gros, ceea ce împiedică  orice  fel de negociere. Oricât ai explica unui  zid, rezultatul va fi zero. Alde Chichirău  n-au organ  pentru dialog, doimaiștii și vamaioții vor scandal, nu argumente, în timp ce majoritatea parlamentară  s-a radicalizat din ambâț. Și să te ferească sfântu` de românul ambițios ! O lege de organizare judecătorească nu are aptitudinea  de a  modifica  realitatea  imediată, să  nu comitem o astfel de  imprudență. Nici măcar schimbarea  unor texte din Coduri nu este în stare de acel miracol. S-a consumat aiurea energie  mediatică și civică în  legătură cu dispozițiile care reglementează răspunderea magistraților, o falsă problemă, în condițiile în care și astăzi avem instrumentele  necesare tragerii lor la răspundere. Nu aici este problema justiției neaoșe. Apoi, mă încăpățânez să susțin că la primenirea legilor în cauză era obligatoriu să participe casta judecătorilor și procurorilor, urmând  ca și corpul avocaților să-și exprime un punct de vedere. Însă în România, dacă politică nu e, nimic nu e… Politică și diversiune !

DNA a devenit o instituție tot mai contestată, se devoalează abuzuri și pomeni ale porcului, se strigă injurii, se protestează în stradă. E limpede că avem nevoie de un instrument care să pedepsească faptele de corupție, dar este acest instrument, în aceste momente, cel mai potrivit să judece și să condamne ?

– Și de ce vă mirați ?, românul s-a născut contestatar, cimilitura cu poetul e o râzgăială stupidă și fudulă. Într-o vreme în care se bagă bani cu nemiluita în campaniile de streetdance, streetfood, streetball, streetart și streetsex, streethuo, bă! apare ca gestul cel mai firesc al unei generații pornite să răstoarne toate rânduielile. Societatea deschisă s-a răscrăcărat  rușinos de transparent și cum altfel ?, de vreme ce globul pământesc trebuie să  suporte azi 7,5 de miliarde de guri, burți și scăfârlii ! Haosul este ghioaga ideală  pentru a ține sub control puzderia de bipezi cu  nevoi materiale în creștere.

Suntem corupți, n-are rost să ne ascundem după basmele patriotarde,  însă la fel sunt și americanii, și panamezii, și francezii, și  burundezii… Corupția există în bagajul genetic al omului, însă sistemul capitalist o scoate de acolo cu perfidă dibăcie  și o proclamă politică de stat. Câțiva  băieți deștepți au inventat  democrația și gloata a aplaudat nătâng, nu știa, sărmana, că, prin votul ei  universal, o gașcă de prăduitori îi va deveni  stăpână  discreționară și hrăpăreață. Prin sufragiul electoral se ajunge la  conductele cu bani ale statului, și împărțirea bogăției presupune implacabil  mituirea funcționarului  – gestionar al avuției naționale. Dă-mi să-ți dau ! Și din dansul acesta ancestral în  doi se naște ciuleandra marii corupții. Comunismul opera cu mica corupție, cea de subzistență, pe bacșișuri insignifiante. Păi cum să rămână integru un primar,  de pildă, în pixul căruia  sunt azi miliarde și miliarde de lei ? Partidul  care l-a desemnat va cere, serviciul de informații  care-l ocrotește va cere, nevasta și amanta la fel, rudele și prietenii așijderea, să nu ne prefacem că lucrurile stau altcumva !

Strada urlă „DNA, să vină să vă ia !” și nu știu unde altundeva pe mapamond se scandează o asemenea  gugumănie înspăimântătoare. Ați observat că România  nu mai are nicio altă temă de dezbatere ? Economia, cultura,  sportul, sănătatea, învățământul au fost scoase definitiv  din agenda publică. Doar arestarea și condamnarea în direct fac rating, Republica Canibală România (cacofonia este obligatorie !) își trăiește  apogeul ! Dar românul dorește lupta anticorupție numai de la vecin încolo, nu de la el însuși!

Instrumentul într-o astfel de bătălie este legea, nicidecum o structură anume, fie ea DNA ori cum s-o mai chema. Actuala Direcție, sursa acestor încontrări  interminabile, a fost concepută  și folosită ca instrument  al răfuielilor politice, iar când a  scăpat de sub control,  au început atacurile împotriva ei. Un altfel de Frankenstein în zodia globalizării, într-o Românie ce se zbate între closetul din fundul curții și telefonul inteligent… Să  nu uităm că  prin 1916, Ștefan Zeletin, a publicat o carte, Din țara măgarilor, în care arăta  cum sunt respectate legile acolo.

Aflăm, de exemplu, că „Principiul justiției măgărești intraparlamentare sună astfel: Orice măgărie, de orice soi şi orice mărime, nu alcătuieşte o vină dacă se poate dovedi că pârâtorul e un mare măgar tot atât de mare ca şi pârâtul.(…)

 Liberalii, pârând pe conservatori: Sunteți niște hoți ! (…)

Conservatorii, apărându-se:  Nu mai spuneți, cinstiți și harnici tovarăși întru hoție  ! (…)

Liberalii, urmându-și  pâra: Sunteți  niște fărădelege ! (…)

Conservatorii, încununându-și apărarea: Mai bine țineți-vă botul cu amândouă labele, dihănii de trei ori  inconștiente, să  nu mai audă și străinii de isprăvile   noastre și să ne facem de râs în fața lumii.”

Credeți, cumva, că șleahta macoveistă  l-a citit pe Zeletin? Nici pomeneală. Așa că, deși a trecut  un secol, măgarii de aici continuă să dea cu copita în legi, îndeosebi când cinstiții aleși aterizează în Parlamentul European… Capitalismul balcanic n-are seamăn pe lume și, de aceea, Cioran, parcă, spunea că democrația este o pacoste pe meleagurile acestea.

De aceea cred că, dincolo de patimi și partipriuri politice, sau civice, DNA trebuie reconsiderată, în primul rând prin restrângerea competenței materiale, sunt prea multe infracțiuni care n-au ce căuta acolo. Apoi, e nevoie de o mai clară demarcație  între răspunderea materială, administrativă sau civilă  și cea penală a funcționarului statului, în cazul infracțiunii de abuz în serviciu. Și mai e o problemă, uneori unele acțiuni penale nu sunt altceva decât procese împotriva mecanismelor economico-financiare specifice pieței capitaliste. Nicăieri în  lumea avansată  astfel de operațiuni nu-l aduc pe cel care le derulează în boxă pentru acuzația  de evaziune fiscală. Cam alambicat  răspunsul,  nu ? Cum altfel ?,  de vreme ce în stradă se zbiară  cu ochii scoși din orbite: „DNA, să vină să vă ia !” În concluzie, parchete  anticorupție  și antimafia trebuie să existe, însă supuse legii, iar nu străzii ori feluritelor ambasade străine !

O observație obligatorie la final, DNA și nicio altă structură a Ministerului Public nu judecă și nu condamnă. Ar fi sfârșitul Justiției !  Într-o țară de vajnici acuzatori, e nevoie de judecători imparțiali și curajoși.  Căci procurorii sunt prea represivi, iar avocații, prea permisivi, și atunci trebuie să existe un arbitru, semnul echilibrului și măsurii, al dreptei cumpene.

Ce înseamnă domnule Marian Nazat să fii avocat în România de astăzi ? Ce însemna să fii avocat în România de ieri ? Ce s-a schimbat în legătură cu mentalitatea românului ?

– În România aia de ieri n-am fost decât procuror, din 1987  și până în 1989, așa că nu știu  cum era să  fii avocat. Mă întâlneam cu colegii din barou îndeosebi în sala de judecată ori în biroul meu. N-am observat să  le fie rău atunci. Oricum, mizele erau atât de mici încât procurorii și avocații se strângeau  chiar și la  șpriț. Acolo unde veneau și judecătorii,  dar actul de justiție nu suferea, în definitiv exista o egalitate de arme, de vreme ce și pretoriul degusta același vin sprințar sau friptură  aburindă. Sigur,  nici atunci nu coborâse raiul pe pământ, însă  oamenii nu se ticăloșiseră într-atât, chiar pâlpâiau rușinea și omenia !

Cum e azi ca avocat ? Păi, în primul rând, dacă te trezești întâmplător  cu un magistrat pe  stradă, este recomandabil să treci iute pe celălalt   trotuar, să nu cumva să se  interpreteze. Apoi,  este indicat să-ți ștergi din memoria telefonului numele foștilor colegi de facultate care sunt procurori sau magistrați, atragi atenția altfel. De asemenea, trebuie să-ți asumi riscul de a fi monitorizat zi și noapte, inclusiv să ți se spargă cabinetul, în situația  în care clientul tău  a stârnit prigoana sistemului. Te pândesc destule pericole, inclusiv ca  judecătorii și procurorii să te privească de sus și cu imensă silă, incapabli să priceapă că avocatura  este un serviciu public, ca și asigurarea asistenței medicale, la urma urmei. Uneori, aidoma te cântăresc și oamenii simpli sau sofisticați, îl aperi  pe inculpatul x înseamnă automat că și tu ești asemenea  lui ! Altminteri, ar putea să fie  o îndeletnicire frumoasă  și nobilă, un adevărat meșteșug de pricepere și har, însă  când strada și media se unesc împotriva proscrisului livrat opiniei publice de  către  sistem, orice avocat   devine de prisos, un  personaj caraghios,  demn de milă.

Avocatul, mă refer numai la cel din pricinile penale, este tipul pe care clientul îl dă la ceruri și în caz de achitare, și în caz de condamnare. În  primul caz, fiindcă a încasat  onorariul de la un om nevinovat, iar, în al doilea, deoarece inculpatul a ajuns la pușcărie. Așa că prima  grijă a avocatului este să se păzească de clientul său ! Prin urmare, apărătorul  rămâne mereu singur, deși toți ceilalți îl  invidiază  aiurea, incapabili să  înțeleagă ce înseamnă să ai în cârcă soarta penală a semenului tău. Singur în câmpul tactic pe un culoar aducător de  rele, adesea…

Dacă  s-a schimbat  mentalitatea românului ? Unde ? Bănuiesc că vă  interesează  chestiunea tocmai abordată. Deloc. Omul recunoaște cu greu că  a greșit, iar  când are crize de conștiință, găsește de cuviință  să-și  toarne un cunoscut, un  fost partener ori amic. Aici, da, s-a schimbat ceva – mulți au descoperit gustul și avantajele imense ale delațiunii și  nu se mai satură. Eram odată în sală  și un martor – delator declara cu  naturalețe  sulfuroasă că îl mituia pe un individ aflat în poziții înalte, dar după ce  acesta nu mai era la putere, îl ignora pur și simplu. Când roata se-ntorcea, îl căuta din nou și reînnodau prietenia penală. Însă insul acesta n-avea nicio remușcare,  considera  că e curat ca lacrima și că face un  serviciu de ecarisaj social și judiciar denunțându-l  pe celălalt.  Iar judecătorul îl trata ca pe un personaj pozitiv… Scârboșenie  mai mare nici că există, o priveliște odioasă ! Credeți că degeaba scria Petre Pandrea că licheaua „e prototipul cetățeanului din patria mea ”? „E dureros. E adevărat”,  n-am   zis-o eu, ci tot el ! Probabil că așa arată omul nou al societății multilateral globalizate și deschise…

Relatați-ne câteva episoade care v-au impresionat de-a lungul carierei de avocat ! Ați apărat vreodată un om de cultură, un om de știință sau un criminal ?

– Abia ce v-am relatat unul  dintre ele. Despre  altele am tot scris în cărțile mele. Oamenii sunt  impresionanți în situații limită, au reacții  la care nici măcar ei nu se așteaptă. Iar avocatul  este un colector al suferinței  celorlalți, un hârdău în care societatea își  varsă putorile. Fiecare dosar înseamnă o poveste dramatică  sau tragică care te schimbă inclusiv pe tine, avocatul nefiind altceva decât suma proceselor  avute de-a lungul vieții.

Da, am apărat și academicieni,  și scriitori, destinul nu ține seama de funcții,  de merite. Astfel am ajuns să-mi dau seama că  omul nu de noroc are nevoie ca să trăiască orișicât cumsecade, nu, nicidecum! El trebuie să se roage să nu-l strivească ghinionul.

S-a întâmplat să am client  și un criminal, unul  singur, un cetățean  israelian minor, care își ucisese tatăl în stare de provocare, o istorioară urâtă și tulburătoare. Evit aceste cazuri întrucât am fost procuror criminalist și nu sunt  în stare să-i apăr pe ucigași. Ca și pe tâlhari sau violatori.  Am  trudit atâta ca să-i prind atunci, încât  mi-au rămas nealterate  reflexele de copoi, de acuzator… Iar prima ocupație e ca prima dragoste, n-ai cum s-o uiți ! Cine a pomenit o  lepădare totală de el însuși ?…

Este cunoscut faptul că scrieți în timpul liber. V-au fost publicate câteva cărți, ultima chiar în toamnă, la Gaudeamus. Este vorba despre volumul „Lumea de azi” (Editura RAO). Chiar, domnule Nazat, cum este lumea de azi, cum arată România noastră ?

– Volumul la care vă referiți  cuprinde  16 interviuri cu persoane și personaje importante, ori mai puțin importante ale  vieții publice  de la noi – Augustin Buzura, Iosif Boda, Radu Paraschivescu, Alex Stoenescu,  Stelian Tănase, Sever Voinescu, Nicolae Dan Fruntelată, Viorel Roș, Ștefan Mitroi, Ion Panaitescu, Freddy Gârbaci etc. Cum arată lumea de azi ? Exact așa cum este devoalată ea în Lumea de azi, o carte din care cititorul află ce mai este cu țara lui ori a altora, cu vremurile, cu sufletul, cu atâtea și atâtea. Zău că merită s-o  citiți!

Cum arată România lui Marian Nazat, România pe care o iubește omul Nazat, o Românie cu care el se mândrește oriunde în lume ?

– Chestia asta, cu mândria de a fi român sau groenlandez, îmi displace teribil. În consecință, nu-i suport nici pe cei care se mândresc cu țara lor, dar nici pe cei care o hulesc. Cum  să te fandosești, să te împăunezi cu un  petic  de hârtie în care se atestă oficial că ești cetățeanul  unei țări ?

România mea arată așa cum este în realitate și o iubesc cu  toate înălțările  și prăbușirile  ei. Patria e ca o mamă mai mare și cu milioane  de odrasle. N-ai încotro să n-o iubești atâta timp cât ai decis să  rămăi cu ea până la moarte. Altminteri, ai părăsi-o și te-ai duce la alta, slavă Domnului, sunt câteva sute  în lume ! Iar eu nu m-am gândit niciodată să plec de aici, cum să dezertez din limba  română ? Cu toate astea, nu mi-am idilizat țara decât în copilărie și adolescență, nu am sulemenit-o și nu i-am pus  pampoane ca să arate altcumva. Aș fi transformat-o într-un fel de Bubulina și nu mi-aș fi iertat vreodată gestul ăsta blasfemiator,   de impietate.

N-am în inimă o anume Românie, căci pe meleagurile carpato-danubiano-pontice n-au prea curs râuri de miere, iar eroii, cu legendele cărora am crescut de  mic, sunt pline  de umbre și, mai nou, de carii  aduse de importul de corectitudine politică. Îmi  iubesc condiția de român cu  toate avatarurile  ei, credeți că  mi-ar fi mai ușor cu  alta ? Dacă aș  fi american, de exemplu, mi-ar fi greu să trăiesc cu amintirea genocidului asupra  indienilor (cărora li se zicea „piei roșii”, nu oameni, ci piei…), dacă aș fi neamț, m-ar bântui strigoiul hitlerist, ca francez m-aș simți verișor cu Joseph Ignace Guillotin2, iar ca englez  aș avea obsesia  regicizilor  fără număr… Vedeți că nu-i simplu să fii un cetățean anume ?!

 Însă, vă  fac o mărturisire, am și eu o bucățică de Românie,  o țarină micuță, la Islaz. Acolo este  singurul loc în care mă simt mângâiat de îngerii vorbitori de limbă română și de  solitudinea întremătoare. Numai  acolo mi se năzare că mă înveșnicesc și că aș putea zbura, ca în visele de demult.

Ce valoare mai au astăzi cuvintele patriotism, patrie, neam, drapel ? Se mai regăsesc ele cu adevărat sau, în prezent, sunt golite de sens ?

– Cam cât au cuvintele hamburger, mall,  club, dacă nu și mai mică ! Ele tind  să devină incorecte  politic, într-o lume cu granițe perisabile. Când vorbești despre patriotism, e musai să aduci în discuție cum au luptat  strămoșii tăi cu alte seminții pentru un stat unitar  și independent. Riști  astfel să  comiți un prim delict de înflăcărare, inamicii de ieri îți sunt azi parteneri în  aceeași Uniune Europeană, iar gafa nu ți se va ierta. Vocabulele acestea vor fi evacuate în curând din dicționarele oficiale, căci hărțile vor fi doar niște contururi  de teritorii,  nicidecum de țări. Iar un teritoriu n-are memorie și nici sentimente naționale. Bejenia nu cultivă astfel de valori, dimpotrivă.  Pribegii n-au țară, n-au istorie,  n-au neam și  drapel. Ei au însă spaime și complexe de inferioritate,  de dezrădăcinare. Planul lui Kalergi  s-a împlinit (am scris asta în Cartea ieruncilor).

În vreme de pace, în care România s-a integrat în câteva dintre cele mai importante structuri europene, românii părăsesc în bloc propria țară. Au plecat aproape patru milioane să muncească pentru alții, au emigrat români sătui de instabilitatea socio-politică și, mai ales, economică a României. Cum s-a ajuns aici, stimate domn ? Încotro ne îndreptăm ?

– Dar ca să se integreze acolo, în acele structuri, România a trebuit să plece din rostul  ei. Ea și-a pus alte straie, care n-o prind însă, și-a stâlcit limba și obiceiurile,  doar, doar, stăpânii o vor accepta.  A jurat, chiar, să se lepede de  suveranitatea ei și iată-ne  acum membru în ceva cu prezent nesigur  și cu viitor incert.

Cum s-a ajuns aici ? Simplu, în  numai trei decenii de manipulare asiduă, în care România a convenit cu noii stăpâni să-și distrugă fabricile și uzinele, să-și înstrăineze bunurile și bogățiile solului și subsolului. Și cine își dorește să trăiască în sărăcie ? Instabilitatea socio-politică și economică de care vorbiți a fost programată  înadins, nimic nu-i întâmplător, să nu subestimăm Occidentul ! Nu vedeți că afară se stabilesc numai românii ba cu niscaiva glagore, ba cu brațe de muncă vânjoase, nu altcineva. Cârdurile de țigani nu intră în socoteală, ei își continuă circuitul lor nomad început de la origini.

Încotro  ne îndreptăm ? Mă tem că nimeni nu e în stare  să  răspundă. Haosul pare imposibil  de oprit, însă nu așa a fost și în zorii omenirii ?  Oricum, ceva  se va întâmpla negreșit, ceva îngrozitor, însă nu știu ce…

Ar putea Educația să elimine, în timp, handicapurile generate, în mare măsură, de interminabila tranziție post-decembristă ?

– Ar fi singura soluție,  dar capitalismul n-are nevoie de inși educați,  instruiți. Consumerismul presupune mase largi de manevră. Am citit recent  că în 2017 au abandonat școala vreo 80 000 de elevi !  Este o cifră care îmi dă fiori, ea se adaugă altora mai vechi, din 2016, 2015… Ca și cea de 5 milioane de euro cât a încasat din vânzări un hipermarket din București într-o zi de sărbători. Chiar, în câți ani s-or cumpăra cărți de aceeași sumă ? Cartea nu  mai preocupă  pe nimeni, partea e rezervată altora  și cum să ne mai minunăm că, în seara de Crăciun, o televiziune îl invită în studio pe Gigi Becali, un agramat plin de ifose și de cruci… Iar alta ni-l înfățișează pe Miron Cozma, „luceafărul huilei” proaspăt ieșit din tenebrele mineriadelor… Reușita, azi, nu mai trece prin școală, ci, din  contră, o ocolește, maneaua e mai importantă decât Abecedarul. Se fac eforturi uriașe pentru întreținerea handicapurilor  felurite și, de aceea, tranziția nu se va isprăvi curând la gurile Dunării…. Într-adevăr, educația ar putea să  elimine  aceste neajunsuri, dar cine ar avea interes ?

Cum îi simțiți pe tinerii care fac primii pași în lumea justiției ? Cum arată studentul nostru de la Drept ?

– Nu pot răspunde, nu sunt cadru didactic universitar ? Studentul de  la Drept arată, bănuiesc, la fel  ca și cel de  la Medicină sau  de la Politehnică. Dornic  să rezolve cât mai repede  conflictul dintre generații, preocupat să se realizeze cât mai iute. Îi văd însă în sala de judecată după absolvirea facultății și, uneori, mă înfior. Sunt cruzi și „îmbulziți de sine”, nu au repere și modele, s-au transformat în mașinării de strivit destine. Nu toți, slavă Domnului ! Nici noi nu eram altfel altădată,  odată ieșiți de pe  băncile universității, însă am avut  șansa (sau neșansa ?) unor generații  care  ne corectau  excesele, ne temperau frustrările și ne învățau lecția măsurii. La tinerețe, ai senzația că cei dinaintea  ta au trăit într-o  flagrantă  eroare, o șleahtă de neisprăviți,  și tu ai datoria de a-i aduce  pe calea cea bună.

Astăzi, mă uit fără plăcere la acei magistrați și avocați care nu-și  respectă menirea, de la ținuta vestimentară și până la felul de a fi. Sunt îmbrăcați neglijent, cum să-ți imaginezi că  nădragii îngrijitorilor de vaci pot fi purtați în sala de judecată ? Ori  că poți apărea neras  și  nepieptănat în fața justițiabilului ? Deunăzi, ai fi fost trimis degrabă acasă și mustrat serios.  Nimeni nu mai respectă  pe nimeni, suntem  în plin război al tuturor împotriva tuturor. Dacă aș putea să schimb ceva, primul lucru  ar fi Institutul Național de Magistratură. Cursanții de acolo trebuie să înțeleagă că vor  lucra o viață întreagă cu omul, nu cu obiecte de serie ! Omul e supus greșelii, aceasta este lecția fundamentală pe care ei sunt obligați s-o deprindă. Dacă vor pricepe asta, atunci vor fi cu adevărat magistrați.

Care sunt, domnule Nazat, cărțile care v-au format modul de gîndire, cărțile la care reveniți din cînd în cînd ? Aveți scriitori preferațI ?

– Cam toate ! Întâia carte însă  este Un om sfârșit  a lui Papini. Apoi, Gog, avându-l ca autor tot pe florentin. Și Confesiunile moralistului J.J. Rousseau. Ori Lupul de stepă a germanului H. Hesse. La fel Elogiul nebuniei (Erasmus), Eseuri (Montaigne și Pascal) și memorialistica mandarinului Petre Pandrea. Tratatele de mizantropie, în general. Este important  să afli din  adolescență  că omul este o  lichea exemplară. Eviți, astfel, deziluziile, dezamăgirile ulterioare. Aa, să  nu-l uit pe D. Diderot cu Jaques fatalistul ! Îi compătimesc pe cei care cred că omul este bun și frumos. Să vină și să lucreze trei decenii  în „leprozeria penală” și pe urmă mai vorbim!

Scriitorii mei preferați ?  V-am spus, iată, câțiva, dar mai am: Kafka, Șolohov, Kazantzakis, Dostoievski, Marquez, Vargas Llosa,  Paler, Buzura, Virgil Gheorghiu… Mă dau în  vânt după  sceptici și pesimiști,  optimiștii sunt niște victime ale propriilor lor plăsmuiri, e periculos să-i urmezi. Riști să aluneci în prăpastie….

Cum schimbă noile mijloace de comunicare – facebook, whats-App etc – peisajul cultural? Se comunică mai repede, dar se comunică și constructiv ?

– Ha, ha ! Să-mi puneți tocmai mie o astfel de întrebare !? Eu, care nu știu nici  măcar să pornesc un calculator  și încă scriu cu stiloul.. Iar telefonul mobil este din ăla cu taste…  Mă încăpățânez să nu devin o anexă  a acestor drăcovenii. Dar să mă întorc la întrebare. Cum îl schimbă ? Deculturalizându-l, cum altfel ? Superficialul, precaritatatea și vulgaritatea devin teme predilecte, valorile adevărate dispar și rapiditatea comunicării justifică orice monstruozitate ! Fiecare  ipochimen are senzația că poate comunica, dar onomatopeea, interjecția nu înseamnă mai mult decât un sunet neanderthalian. Trăim un alt paradox astăzi – avem telefoane tot  mai inteligente și indivizi tot mai ignoranți… Maimuța cu smartphone e ultima toană  a omenirii…

Lumea facebook-ului, a WhatsApp-ului, mi se spune,  e sinistră, o cavernă a obscenităților și trivialităților. N-ați observat că s-au înmulțit  idioții cu atitudine ?

– Cum credeți că va arăta românul anului 2050 ? Va mai exista o țară numită România sau ne vom „integra” total în „marea familie europeană” ?

– În 2050 aș avea 89 de ani, așa încât   nu mă  interesează cum se va înfățișa atunci românul sau surinamezul. Și nici ce se va întâmpla cu România mea. Toate astea sunt importante cât ești viu, pe urmă nu-i  preocupă  decât pe trăitori. Bunăoară, credeți că pe bunicii mei, morți demult, îi ating angoasele mele ? Dar, ca exercițiu de imagine, românul acelor ani va  semăna teribil cu italianul, spaniolul sau scandinavul. Sau nu va mai arăta deloc ! Am intrat deja în perioada interșanjabilității.

Credeți că va rezista Uniunea Europeană ? Este deja șubrezită de Brexit, de politica agresivă a Poloniei, a Ungariei etc…

– Nu are importanță la ce nădăjduiesc eu, deși, mi-aș dori ca ea să dispară. Sper ca popoarele să fie într-atât de orgolioase încât  să-și proclame iarăși dreptul la specificitate, la originalitate. Ungurii, polonezii, chiar și cehii, ar trebui să fie un bun exemplu  și pentru români, dar ei nu au scutul antirachetă al americanilor și nu sunt șanț de apărare la granița cu muscalii…. Englezii intră în altă  categorie, nu-i putem lua drept exemplu. „Prin  noi înșine” n-a fost posibil   niciodată în România,  de ce ar fi acum ? Sunt realist, nu-mi îngădui să visez cai verzi pe pereți, să zicem mersi dacă rămânem în aceleași frontiere ! Mă intrigă doar prețul derizoriu la care am hotărât să  ne vindem ! Măcar Ceaușescu și-a negociat mai bine rolul subaltern în geopolitica vremii sale.

Ce opinie aveți despre migrațiile care au bulversat Occidentul ? Vor schimba ele profilul cultural al Europei, năucite de atentatele sângeroase care însoțesc aceste masive mișcări de populație ?

 – L-au schimbat deja, este incontestabil ! Europa Occidentală plătește acum pentru trufia trecutului și  pentru prostia recentă cu multiculturalismul deșănțat, proclamat propagandistic. Și odată cu valul de migratori ne-am trezit și cu stafia  atentatelor din lumea islamică. Nu  poți lua doar ce este bun dintr-o  civilizație, e ca la preluarea succesiunii, iei și pasivul, și activul. Dar ne-am obișnuit deja, Paris și Bruxelles sunt înțesate de jandarmi înarmați  până în dinți, dar bulevardele sunt pline de turiști  veniți de pretutindeni. Îmi imaginez, cu diferențele  corespunzătoare,  că la fel au stat lucrurile  și pe vremea în care  exploratorii  spanioli sau italieni, ori portughezi cucereau teritoriile necunoscute din America de Sud și masacrau populațiile indigene.

Ce este ura, domnule Nazat ?

– O infirmitate, domnule Saiu. O boală imposibil de vindecat, cancerul sufletului. Deși, ea face dovada irefutabilă că aparținem  regnului uman. Cruciadele, inchiziția, războaiele,  revoluțiile și răscoalele ce credeți că au avut la bază dacă nu ura ? Ura  a mișcat lumea și a modelat umanitatea. Răstignirea lui Cristos nu a avut alt resort, nu dragostea și iertarea l-au bătut în piroane !  Nu vedeți că alt Iisus  nu s-a mai ivit, în schimb, iudele și pilații  dau năvală  cu ghiotura…

Ce mai înseamnă religia astăzi ? Ce rol mai joacă religia în viața cetății ?

–  Ce a însemnat dintotdeauna: pentru săraci și nevolnici, reazimul din urmă, iluzia de la capătul  drumului, acceptarea înfrângerii. Pentru  putere, instrumentul  cel mai eficace de manipulare, de subordonare a prostimii. Cam ceea ce înseamnă telenovelele în lumea frivolă  de azi. O proiecție. „Crede și nu cerceta !” n-a apărut din senin. Și câte alte sloganuri au dăinuit atâtea secole ? N-aud…

Numiți, vă rog, zece intelectuali în viață care considerați că au schimbat și schimbă în bine destinul României!

– Dacă-i întrebi   pe Liiceanu, Pleșu  și Patapievici, vor răspunde, cu morga  aceea gravă, că ei schimbă în bine soarta României. Însă e vorba numai de România lor. La fel sunt tentați să creadă și Dinu Săraru  ori Răzvan Theodorescu, sau ceilalți  aflați la stânga. Mă tem că intelectualii, indiferent de opțiunile ideologice, nu mai au nicio trecere la mulțime. Tinerii de azi au un singur idol: rețeaua de socializare, populată cu inși de teapa lor. Nu-i mai puțin adevărat că  intelectualii  mai mult au încurcat lucrurile și au bulversat norodul prin idealismul sforăitor și fanatismul indecent, prin asumarea  sinucigașă a rolului de lefegii ai unei puteri sau alteia. Pe de altă parte, am serioase îndoieli că intelectualii noștri  de azi își propun asemenea grozăvie, căci schimbarea destinului unei țări nu-i altceva. Intelectualii, din nefericire, se lasă doar folosiți  de către unii și alții, cocoțați în fruntea statului și, de aceea, mai corect ar fi să vorbim despre schimbarea destinului lor  de  către puterea politică. Intelectualul este și el un om cu nevoi materiale stringente, și marfa pe care el o poate vinde e tocmai produsul minții sale. Numai că dependența lui față de cumpărător îl va sili la compromisuri. Nu în cele din urmă, ca să schimbi destinul unei țări, trebuie să creezi o masă critică în societate, perspectivă realizabilă poate în cazul maneliștilor, nicidecum al intelectualilor… Destinul României nu mai trece prin intelighenție  azi…

Ce carte scrisă de Marian Nazat vă este cel mai aproape de inimă și de ce ?

Jurnalul banalității,  fără ezitare. Ea mă reprezintă, ea depune mărturie în fața posterității pentru perioda trăită  de mine. Citind-o, generațiile viitoare pot afla ce s-a întâmplat cu țara lor în trecutul  nu prea îndepărtat. Numai că leaturile astea care îmi urmează  mie nu mai sunt preocupate de trecut… Ele fug ca dracu` de tămâie de cărțile profunde, care  i-ar putea goni din zona lor de confort cotidian și mărunt.

Povestiți-ne o întâmplare legată de cărți din perioada comunistă!

–  Asta  ar presupune  să mă autodenunț. Așadar, recunosc, însă nu regret, că am dat mită  vânzătorilor de cărți, domnilor procurori  anticorupție ! Ciubucuri  mărunte, dar mita rămâne mită. Ce fericit eram când plecam cu volumul bine dosit sub braț, ce vrajă mă cuprindea când, în taina  nopții, îl desfăceam și-l citeam. Puteți să mă   condamnați la ani grei de temniță, dar nu-mi pare rău, și azi aș proceda  la fel.

Să vă povestesc ceva foarte pilduitor. Prin anul II de facultate, am primit  cartea Gog, a lui Giovanni Papini. Era 1 Mai și eu trebuia să plec la munte cu prietenii. Am renunțat și am  copiat de mână integral cărțulia, pe care cenzura comunistă o interzisese. La termenul stabilit, am restituit-o, altfel intram în bucluc, m-am simțit precum ilegaliștii comuniști, „Citește și dă mai departe !” Poate și de aceea, nu demult, am avut un vis ciudat. Eram iar pe valea de sub sat, la Islaz, în fruntea mai multor suflete, pe care le conduceam aidoma biblicului Moise. Între ele şi fiul meu, mititel. Mergeam pe malul unui pârâiaş, a cărui apă  a crescut până mi-a ajuns  la brâu. M-am  temut pentru copil, trebuia să ieşim la uscat înainte ca viitura să  ne înghită. Deodată, m-am pomenit în faţa unei biserici înalte şi suple, cu linii drepte şi regulate, ce se pierdea în ceruri. Răspândea atâta  lumină  încât aproape că am orbit. Pe zidurile alburii fuseseră scrise texte din Giovanni Papini, întemeietorul  lăcaşului. Parabolele cu Iadul şi Raiul erau zugrăvite cu vorbele marelui florentin. Litere, şi nu imagini cu oameni şi îngeri, cu animale ! Iar din înalturi răsuna Bolero-ul lui Ravel, mesajul lui Dumnezeu pentru mine. Apa scăzuse brusc şi tălăzuia vag la temelia impunătoarei  catedrale.  Mi-am  făcut  semnul  crucii  şi  am exclamat printre lacrimile picurându-mi: „Aceasta este biserica mea, în sfârşit  mi-am găsit credinţa !” Când m-am trezit, un cocoş cânta  singuratic  într-un obor. Ce-o însemna asta, domnule Saiu ?

Ce însemnătate are manipularea maselor în zilele noastre?

– Decisivă ! Ea începe cu reclamele publicitare și se termină cu  mesajele de pe rețelele de socializare, cu alegerea și coruperea liderilor de opinie. Nu cred să existe animal mai credul ca omul. Îndeosebi ca omul-turmă,  pe care îl vedeți mărșăluind pe străzi sau aplaudând  nătâng la spectacole și pe stadioane, ori robotind în halele dezumanizării  corporatiste. Omul s-a născut sclav și face eforturi remarcabile să-și conserve statutul inferior. Nu degeaba Petre Pandrea scria că „Plebea, de orice categorie socială ar fi, de orice orientare ideologică,  fie de dreapta, fie de stânga, este mereu sanguinară  și  netoată, canalie de uliță  sau de asfalt a metropolei”…

Ce proiecte editoriale aveți în desfășurare?

– Aproape că am terminat Basmul fotbalului, o carte-monument, la propriu și la figurat. O poveste despre  istoria fotbalului de aici și de oriunde, întinsă  pe aproape 2000 de pagini. Este  lucrarea  mea de doctorat sufletesc. Am purtat cartea asta în mine aproape 50 de ani și abia acum s-a cerut pe lume, fără cezariană ! Asemenea  gestație nu cred să  se fi pomenit până în prezent !

Om al legilor sau om al literelor – care dintre aceste două preocupări vă este mai aproape de suflet ? 

-Dar legile sunt tot litere și, uneori, ca să le descâlcești  nu-ți  ajunge o viață  ! Sunt om al frământării, al mirării și emoției, al revoltei. Adesea, roba  de avocat mă stânjenește și aș arunca-o cât colo, alteori îi simt lipsa. Dar și într-o parte și-n alta sunt nevoit să scriu, cu  aceleași litere dureroase… Ori, cum ar mărturisi inevitabilul Petre Pandrea: „Nu pot realiza decât fragmente  în lutul mizerabil al epocii mele  și al oamenilor timorați, nimiciți, fragmentați ai țării mele.” Gorila, rinocerul și bizonul au făcut și fac epocă în România mea eternă și fascinantă…

–––––––––––––––

1Interviul a apărut în revista Caiete critice, nr.10/2017

2Termenul „ghilotină” provine de la doctorul Joseph Ignace Guillotin, care, în 1789 a creat un plan de reformare a sistemului penal francez, în încercarea de a-l face mai uman. În primul rând, el a propus o standardizare a pedepselor, astfel încât săracii și bogații să primească aceleași pedepse pentru fapte similare. Majoritatea propunerilor sale au fost respinse, însă cea care privea crearea unui dispozitiv care să îi ucidă rapid pe cei condamnați la moarte a devenit populară. Propunerea lui Guillotin a fost adoptată de dr. Antoine Louis, care, în 1792, a creat primul prototip al… ghilotinei.