Scrutez zarea milaneză, încerc să mă relaxez nițel. Sunt între zeci de mii de străini veniți din toate colțurile planetei să vadă meciul. Ca și mine, copii necrescuți încă, fugiți din rosturile lor de zi cu zi, amăgindu-se că fotbalul îi va vindeca o clipă, două de bolile luării în seamă a vieții. Jocul acesta este paradisul pierdut al copilăriei, de aici și impactul său uriaș asupra lumii moderne. În ovalul de beton nu mai ești alb sau negru, musulman ori creștin, sărac sau bogat, rus ori american, român sau maghiar, nu! Tribunele s-au umplut cu puștani săriți din scrânciobul unui univers în care nu există moarte, fiindcă golul nu va pieri în veci! Golul este etern, ca o facere divină întru bucuria muritorilor de rând neînstare să uite miuțele din curtea școlii ori de pe maidanele de altădată… „Puță, mai intri și tu în obor să mănânci ceva? Mai dă-o încolo de minge, că de azi dimineață o tot bați pe linie!“ mă certa cu blândețe ma-marea demult. Cum demult? că chiar acum o aud strigându-mă din apropiere, de pe străduța din vecinătatea stadionului. M-a găsit și aici, deși, sărăcuța, nu știe să citească și să scrie. Mă pitesc să nu mă găsească, mai amân masa, meciul nu s-a sfârșit.

Vizualizari articol: 577