Începutul basmului

– Plec la Lisabona, mamă.

– Unde ?

– În Portugalia, la Lisabona, repet moale.

– La finala Ligii, joacă Real cu Atletico, știi că visez de mic să fiu în tribună  la un meci ca ăsta.

– Știu, mamă, știu ! (zâmbește chinuit, biata de ea) Cu cine te duci?

– Cu Marius Mitran.

– Daa, l-am văzut la televizor, îmi place. Mergeți cu  Dumnezeu !

O las pe mama în pat și, după ce îi sărut obrajii, plâng ca un copil. Mama  este în ghearele morții de câteva luni, un cancer cerebral a mușcat-o hain și-i sfâșie viața, clipă de clipă, ca un carnasier însetat de sânge. M-am codit dacă să plec ori nu, n-aș vrea să nu fiu acasă când va fi să fie… Alung gândul, îl înghesui într-un ascunziș neumblat al sufletului și mă tângui, mă zbucium.

Dimineață molcomă, de mai. Orașul moțăie încă, nu se încumetă să se arate luminii fragede. E atâta liniște, atâta tihnă … și zorile, nu mă pot sătura de ele. Începutul de zi e precum tinerețea, ai senzația că totul e veșnic și că nimic nu-ți stă în cale, că zeii sunt cu tine orice ai face. Dar nu sunt, mai târziu vei afla adevărul acesta, dar până atunci… Ochii înlăcrimați ai mamei, la despărțire, parcă îi zăresc undeva, în două firimituri de nori alburii, înțepeniți pe cerul dezgolit.

„Haide cu mine la finală !”, mi-a zis deunăzi Marius. Mi s-au înmuiat picioarele, trăiam un miracol. Primeam darul la care tânjisem dintotdeauna. Prin 1970, nu cred că mă înșel, Ajax – poate  cea mai charismatică echipă a tuturor  timpurilor (alături de Barcelona lui Messi, desigur !) – câștiga Cupa Campionilor Europeni. „De-aș ajunge vreodată la un așa spectacol”, îmi repetam cu sfiiciune pe străduțele strâmte și râncede ale adolescenței. A trebuit să treacă o jumătate de secol aproape și să-l întâlnesc pe Marius pentru ca visul să se împlinească. Întâlnirea era sortită să se întâmple, destinul ne-a pus față în față, iar noi ne-am ocupat de restul detaliilor apoi. M-am hotărât pe loc să-i fac cadou zestrea mea de fotografii cu fotbaliști. Aveam acolo o istorie întreagă, începea cam din 1966, cu imagini sepia de la Campionatul Mondial din Anglia, și se termina prin 1982. Printr-a opta, mă rugasem în fel și chip de colegul  de bancă din școală, Ștefan Vădineanu,  să-mi dea revistele lui Sport, să-mi completez albumul cu pozele alea rare de la World Cup. Am  fost mai mândru ca niciodată  când le-am decupat și le-am lipit pe cartoanele din bibliorafturile de care, iată, acum mă despărțeam cu oareșce remușcări. Îmi găsisem fratele de basm fotbalistic și numai lui puteam să i le dăruiesc, mie nu-mi mai foloseau. În noaptea aceea m-am zvârcolit, m-am tot perpelit,  eroii de altădată mă luau la rost și-mi cereau socoteală. I-am liniștit anevoie, le-am promis că despărțirea nu-i definitivă, că Marius  îi va scoate din cutie și-i va băga iar pe terenul  de joc, la Replay. Că lumea îi va aplauda iarăși, dar ce nu le-am îndrugat.

Aeroportul forfotește, un Turn Babel cu filtre  de securitate severe și cu  orare de zbor precise. Apare și Marius, e somnoros, are moliciunea  copilandrului trezit cu de-a sila. L-am cunoscut prin ianuarie, venisem să-l salut pe Gino Iorgulescu, fundașul central de odinioară al tricolorilor. Demult, Progresul București a jucat  un amical la Turnu Măgurele, cu Chimia. La oaspeți, debuta un tinerel longilin și cam lent, era mijlocaș central. Mai târziu, necunoscutul devenea unul dintre titularii indiscutabili ai naționalei, gardianul necruțător al pișicherului Rossi, în victoria neverosimilă asupra unei Italii campioană mondială. Se  aprinsese în seara aceea  23 August, stadionul devenise o torță și abia atunci am observat că Zoff încărunțise brusc. Amintiri…

Marius fusese cooptat în noua echipă a Ligii Profesioniste de Fotbal, ofițer de presă. L-am felicitat și i-am mărturisit că îi ascult mereu cu încântare comentariile. De citit nu-l citisem, mai târziu aveam  să descopăr un condeier cu har, duios și nostalgic. Și ne-am așezat la taclale, ca doi liceeni bucuroși că au chiulit de la ore. În avion, l-am observat  cum se crispează dintr-odată și i-am ghicit teama de înălțime, spaima de prăbușire. La Istanbul, i-am povestit  coșmarul  trăit de  mine în 1995, pe câmpul de la Balotești, câmpul morților fără trup, transformat în groapă comună pentru zeci de nefericiți, când cu accidentul aviatic…

– Dacă Dumitrache nu se ivea, probabil că azi nu eram amândoi  aici, i-am  zis la un moment  dat, rupând ritmul discuției.

– Adică ?, s-a  mirat Marius.

– Păi, „Corsarul” s-a nimerit să marcheze la Atena  două goluri, în poarta lui Ikonomopoulos, și ce mult a cântărit  punctul acela, mai ții minte ? Iar eu mă zbenguiam pe lângă difuzor, în casa bunicilor din Islaz. Aveam vreo șapte ani. Crainicul rostea lung și exaltat numele golgeterului  dinamovist, care căpăta vraja unui personaj de poveste. Mi-l închipuiam în toate felurile, mai ceva ca Făt-Frumos, și astfel s-a născut dependența mea de… Dumitrache. L-am idolatrizat cu fanatism, îi desenam cu litere îngrijite numele oriunde mi se  năzărea, plângeam ori de câte ori alde Tonca  și Dan Coe îl cotonogeau… Am implorat-o pe mama îndestul să-mi schimbe onomastica, să mă boteze Dumitrache…  Ea  râdea și-mi ștergea lacrimile, dar eu vorbeam serios, nu glumeam neam… Mai ai răbdare, să mai crești nițel, parcă o aud. Degeaba, nu și nu, vreau să mă cheme Dumitrache ! Deși crescusem, eram deja  soldat, am fugit din unitate în Parcul cu platani și     m-am furișat în vestiarul unde idolul meu se dezechipa. Marcase un gol superb și Corvinul Hunedoara câștigase partida cu bancarii lui Viorel Mateianu, pare-mi-se. Cum ajunsesem în cabină habar n-am nici azi, îmi amintesc doar că Mircea Lucescu m-a întrebat ce caut acolo. I-am explicat, poticnindu-mă în cuvinte de atâta emoție, și el a surâs cu îngăduință. Peste ani, ne-am  împrietenit și antrenorul, astăzi la Șahtior Donețk, m-a invitat pe Ali Sami Yen, la partida dintre Galatasaray și Genclerbirligi (Tineretul Turciei, în limba spahiilor). Cu un Hagi irascibil și violent de-a dreptul, cu greu l-au potolit forțele de ordine, îi cășunase  pe arbitru și ăla l-a târât  prin procese, ce mai, tevatură mare. Dar să mă întorc în vestiarul hunedorenilor. „Mopsu´ ” a ieșit de la duș, cu un prosop înfășurat pe șolduri, era slab, exact ca în poza de după meciul cu grecii. Sub care Ioan Chirilă scrisese niște fraze cum numai el era în stare[1]. Am țâșnit și l-am îmbrățișat pe atacantul căruia mexicanii  îi dedicaseră în 1970 spații generoase la televiziunea națională. Ce fericit am fost  simțindu-l atât de aproape ! L-am mai atins o dată, la Turnu Măgurele, se  transferase la Jiul Petroșani, dar își risipise magia. Ultima dată l-am revăzut  la sediul clubului, în Ștefan cel Mare, între alte glorii  ale    Câinilor roșii. L-am iubit enorm, Marius, maladiv  chiar !

–  Cum și eu l-am iubit pe Balaci, fachirul Craiovei.

–  Am o idee, ce-ar fi să scriem, împreună, o carte despre toate astea, povestea fotbalului nostru, al amândurora.

Aeronava toarce asemenea unui motan ghemuit pe gura sobei. Survolăm țări și amintiri, impresii, frământări, vise. Zburăm spre finala la care nu îndrăznisem să sper cu ani în urmă. Zburăm către cartea între coperțile căreia ne vom zidi aducerile aminte, eu și Marius, frații basmului fără bătrânețe.

Marian Nazat

–––––––––––––––-

[1] „Acesta e oare Dumitrache, cel care a zburat peste Tacchella ? Acesta e Dumitrache, cel care a aruncat cu rigla cele două mingi în poarta lui Ikonomopoulos, la Atena ? Acesta e Dumitrache, cel care l-a <<croşetat>> de zece ori pe Jackie Charlton ? Acesta e Dumitrache, cel care l-a hipnotizat pe Banks, când a aşezat mingea <<la 11 metri>> pe Wembley ?” (revista Sport)