Frumoasă întocmire cartea asta ultimă, a „ieruncilor”, dle Nazat!

Şi pe dinlăuntru, şi pe dinafară.

Şi grafica, şi scriitura.

De altfel, pentru mine nu a fost o surpriză: se adaugă lungii şi fremătătoarei poveşti a celorlalte, de dinainte. O poveste, cînd duioasă, ca o amintire scumpă a inimii; cînd aricită, ca un lan de urzici.

Am ţinut-o la capul patului şi am tot amînat lectura ei, pentru a-mi prelungi cît mai mult plăcerea de a-mi rezerva o viitoare bucurie.  Mă încerca un sentiment copilăresc, ca atunci cînd ştiam că mă aşteaptă o carte, să o desfrunzesc, să-i ascult foşnetul sufletesc, să-i simt pulsul intim al trăirii.

În cele din urmă, am cedat ispitei şi am devorat-o în trei nopţi de rară desfătare.

Mă tot străduiesc să vă aflu rădăcinile stilistice şi nu găsesc nicicum. Ceea ce mă încîntă. Asta  înseamnă că lunca asta a noastră, a Dunării, are sunetul ei aparte, vibraţia ei speci-fică. Marian Nazat, Ştefan Mitroi, Florin Burtan, Păun Picu şi alţii, pe care i-am cunoscut în tinereţile mele lisăndriene –  au acel ceva, încărcat de sinceritate şi adevăr, cum nu se află prin alte părţi. (În imediata apropiere se aud sonurile unui Marin Preda şi Zaharia Stancu.) Nu e nimic convenţional, prefabricat în locuţiunile etosului teleor-mănean. Totul vine din adîncul vibrant al trăirii netrucate. Ciudatul sentiment pe care-l am, e acela că, deşi scriitură, mijloacele stilistice fiind de sorginte literară, ei bine, sentimentul pe care-l am e acela că naturaleţea din conţinutul acestor scrieri pare ivită odată cu elementele prime ale firii. (În particular, mai mult de-atît, cărţile pe care le-aţi întrupat îmi dau senzaţia intimă că ar fi putut fi scrise chiar de mine, atît de mare rezonanţă personală au!…)

Faptul, cum am spus, mă bucură.

Dar mă şi întristează…

Oare această minunată limbă românească să fie sortită pieirii?

Să devină o limbă moartă, rămăşiţă arhaică a unei ţări care va sfîrşi în spasm geoclinic?

În situaţia asta, vom muri de două ori: o dată –  ca trupuri pieritoare; şi, încă o dată –  ca gînduri grăitoare.

Mă apasă amarnic  sentimentul că pămîntul ăsta, al nostru, în care am văzut lumina zilei, va fi ciopîrţit şi împărţit între „veneticii” de care pomeniţi adeseori cu obidă şi revoltă.

În cazul acesta ar trebui scrisă – ca o ultimă dovadă a fiinţării –, ar trebui dăltuită în piatra munţilor noştri, cît încă par a mai fi ai noştri, „Lunga cronică a unei morţi previzibile: graiul românesc emigrat în sine.”

Istoria tristă a ultimei jumătăţi de veac, a României, luată pe scurtătură, poate fi calificată astfel: „De la o ţară în curs de dezvoltare, la o ţară în curs de «dizolvare», precum glăsuiţi undeva!

Deocamdată, „colonia penitenciară de la gurile Dunării” încă se zbate – pînă cînd? – în laţul pe care i l-au potrivit, în jurul grumazului, liftele de tot soiul.

PS: Respect pentru tăria şi curajul de a spune, răspicat, adevărul! Căci, în ultima vreme, a redevenit iar o probă de temeritate să faci asta.

PPS: Am un firesc sentiment de mîndrie că, inserat cu cele cîteva cuvinte, din prefaţă, sunt şi eu prezent în minunata dv. întocmire. Fapt pentru care vă mulţumesc.

Numai bine!