Alt lot de judecători pleacă spre arest. Când sunt încătuşaţi, îşi aduc brusc aminte că probele de la dosarul lor sunt subţiri, doar înregistrări  telefonice şi ambientale. Cer răspicat să li se recunoască prezumţia  de nevinovăţie şi invocă profitul dubiilor. Mi-ar fi plăcut  să  gândească  astfel alaltăieri,  nu acum. Atunci, afundaţi solemn în jilţurile puterii judecătoreşti, te priveau cu  dispreţ şi pufneau pe nas la auzul acestor  argumente. Conştiinţa profesională li s-a  trezit cam târziu, nu ştiu la ce le-o mai folosi de azi înainte…

                                                            *

Sunt asemenea lui Raul Bodea – personajul central din  Paraclet –,  în punctul în care regret „de o mie de ori că am ales facultatea de drepturi şi obligatii, asta-i ideea. Totul e găunos, din şcoală până-n mormânt, e un fals teribil. Lecţiei teoretice nu i se poate nega un anumit farmec, dar e farmecul pe care-I are înşelăciunea. Ajungi să crezi că societatea e complexă şi echilibrată, că legea inspiră încredere şi sancţionează cu promptitudine abuzul, că autorităţile  se limitează şi se cenzurează reciproc, că drepturile îţi sunt ocrotite şi că  impozitarea e justă şi echitabilă, că Dreptul înseamnă bine, libertate şi  bun-simţ, că  magistratul e independent, corect, pătruns de spiritul dreptăţii, atent, modest, imparţial. Eram în perioada mentală roz şi chiar am confundat Dreptul cu binele social. Cum ţi se pare ?”

De aceea m-am hotărât să practic o „avocatură fără iluzii”, aşa că „nu-mi bat joc de nimeni, îmi gestionez coma profesională. Rămân la avocatură fără iluzii  doar cât să-mi finanţez supravieţuirea. Atât”.

                                                            *

Am auzit că,  demult, undeva a existat o ţară în care serviciile secrete controlau totul –  politică, economie, justiţie, presă, cultură, sport… Alegerile electorale păreau a fi libere, cetăţenii votau după cum  îi  tăia capul, iar fraudele nu depăşeau marja  admisă de tratatele internaţionale. Democraţia  funcţiona fără greş, ca să-i citez pe cronicarii vremii aceleia. Ajunşi la putere, noii politicieni  se trezeau cu citaţii pe la procurori. Aşa se  năştea dependenţa lor  de serviciile secrete şi deveneau nişte marionete în mâna structurilor  informative. Ţara aceea, dispărută azi, era, de fapt, o pânză de păianjen. Firele duceau într-o singură direcţie, în biroul marelui şef al informaţiilor, care dicta după bunu-i plac. Preşedintele, premierul, miniştrii, magistraţii, primarii,  şefii de judeţe şi ziariştii  nu erau altceva decât numere pe harta operativă atârnată  pe un perete. Numele lor nu conta, Marea Arahnidă  le ştergea şi le înlocuia oricând îi căşuna,  cine putea să-l împiedice ? Ei bine, ţara aia, după cum v-am  spus,  a dispărut. A mâncat-o păianjenul – dirijor.

                                                            *

În urmă cu câteva săptămâni m-a căutat un om de afaceri din Moldova noastră. Era speriat,   abia mai vorbea  şi se uita întruna în jur de parcă  îl urmărea cineva. Îşi lăsase   telefonul mobil în altă parte, să  nu fie localizat. Mi s-a spovedit. De o lună şi ceva, procurorii anticorupţie îl tot chemau şi-i cereau să scrie un denunţ împotriva unui personaj important din zonă. „Ce să fac ?” m-a întrebat la sfârşit. „Consultaţi-vă propria dumneavoastră  conştiinţă şi decideţi, aici, în problema asta, nu e loc de sfătuitori sau intermediari”, i-am  răspuns. „Dar nu e nimic adevărat din ceea ce mi se cere, jur, cum să bag un nevinovat  la închisoare, eu refuz să devin denunţător mincinos !” a răbufnit şi a plecat. Zilele trecute  am citit în ziar  că musafirul  meu, cu o atitudine civică  atât de fermă atunci, a cedat. Iscălise  delaţiunea, iar victima fusese deja arestată…. Devenim, uşor-uşor, o ţară de   denunţători.

Pe denunţători, nu ai dreptul să-i judeci moral, trebuie doar să-i ocoleşti şi să-i ştergi  de pe lista celor vii.

                                                            *

Din Germania a venit un avocat să pledeze alături de mine. Tipul este tânăr şi  fremătător, dă  impresia că nu a dormit  toată noaptea pentru  a impresiona instanţa de judecată. Vrea să invoce jurisprudenţa comunitară. Râd pe înfundate. Doar ştiu reacţia judecătorilor  noştri când le fluturi pe sub nas hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului. Îmi termin rolul, însă  colegul meu neamţ nu se grăbeşte la microfon, aşa că preşedintele  completului  dă  cuvântul procurorului. La sfârşit, cer pretoriului să-i permită  musafirului dreptul la replică, măcar, să nu plece de aici cu impresia că suntem în vremea Inchiziţiei. Sunt refuzat, să depună  concluzii scrise, mi se spune din înaltul cerului judiciar.

Herr Rechtsanwalt se îmbufnează ca un copilandru, bombăne în limba  lui, incapabil să priceapă obiceiurile locului. Nu vreau să aflu ce va  povesti acasă la el,  la întoarcerea din catacombele justiţiei valahe. Din aceste întâmplări mărunte se construieşte imaginea unei ţări…

                                                            *

„Sintetizaţi, domnilor avocaţi !” ne porunceşte judecătorul chiar la începutul procesului. Am înţeles mesajul, magistratul nu e dispus azi să schimbe destinul dosarului. În boxă  aşteaptă,  disperaţi şi nerăbdători,  cinci  bărbaţi arestaţi de câteva luni. Îşi puneau speranţe că libertatea e pe aproape, abia au închis  ochii în noaptea de dinainte. Preşedinta completului, o femeie fără vârstă, plictisită şi grăbită, le-a retezat orice iluzie. Se uită  în gol şi desenează floricele pe hârtia ţinută pe masă, prefăcându-se că notează   susţinerile  noastre. Le-am învăţat tertipurile, în  curând împlinesc  30 de ani de  silnicie judiciară. Pledoariile apărătorilor sunt neconvingătoare şi succinte, la ce bun să-ţi baţi  gura degeaba, deznodământul e ştiut  deja. Inculpaţii  încarceraţi se avântă în ultimul cuvânt, vocea le tremură de emoţie, ar vrea să spună  atâtea….  L-au repetat în gând zile la rând. Onorabilul îi repede ferm, vrea celeritate, formalism. Solemnitatea unui simulacru.