Am la rând pe „scaunul electric” – așa cum am botezat într-o clipă de inspirație scaunul solid din biroul meu înghesuit de cărți și de amintiri – două cărți apărute la Editura RAO. Întâmplare, coincidență ori atracție paranormală. Sunt scrise de doi bărbați locuitori ai Deliormanului, Câmpia Nebună care se sprijină pe Dunăre ca pe coasta de Sud a durerii noastre. Le-am citit atent, cu participare și cu pixul în mână, așa cum procedez cu toate cărțile care-mi devin dragi. Una e scrisă de un mare prozator, se cheamă Bâlciul de argint, Ștefan Mitroi numindu-se el, alta se cheamă Suflet în exil, o semnează Marian Nazat care este un mare gazetar. Despre aceasta din urmă scriu astăzi. Nu mă hazardez, toată viața mea am mâncat pâinea gazetăriei care avea, pe vremuri, o, tempora, miros de plumb, așa că pot să recunosc la bătrânețe, fără greș, cred eu, marile fiare ale acestei profesii. Nazat e un tigru încă tânăr, dar un tigru. Are rezoluție, are forță, biciuiește cuvintele ca un artist, scrie scurt, îmbracă ideea în metafore, are concluzii violente care șochează simțul comun.

     Jurist ca și conjudețeanul lui, Ștefan Mitroi, Nazat pledează acum într-un altfel de proces: procesul unei vieți, al unei țări bolnave, al unei lumi în derivă.

     Sunt în scrierea lui Marian Nazat trei cărți paralele: „Suflet în copilărie”, „Suflet în călătorie” și „Suflet în exil”.

    Sunt teritoriile prin care colindă scrisul lui ca un haiduc dunărean. Scrie cu dor înlăcrimat despre copilărie, trăiește în amintire cu toți ai lui, morți și vii, le știe istoriile, durerile, bucuriile. Aici e în pridvorul prozei, se pregătește pentru marele salt: Zorii se varsă domol. Oamenii se mișcă greu, îi ține în loc mâna nevăzută a nopții.

   Dar nucleul tare al cărții este gazetăria politică. O țară eronată, o țară pe care autorul, el, sumerianul, nici măcar n-o mai înțelege, necum s-o admită. România postcomunistă s-a născut dintr-o fărădelege ordinară și sinistră: asasinarea soților Ceaușescu (îmbrăcată în straie judiciar-penale, cât cinism!?)

    O țară în care ghiorțanii răscrăcărați în limuzinele lor de lux îi fac semne obscene și-o măscăresc așa cum le vine la gură.

     Nu de exilul fizic e vorba în această carte de însemnări pe muchie de cuțit. Ci de exilul sufletesc, de înstrăinarea de sine, de pierderea iubirii, a credinței, a identității.

     De ce spuneam că Nazat are rezoluție?

    Pentru că știe să caracterizeze scurt, năucitor, într-o alăturare de cuvinte ca un upercut la creierul cititorului. Când scrie despre prădătorul de la Cotroceni, despre napocitanul Boc (în gândirea populară termenul nu derivă de la orașul transilvan, ci de la masculinizarea napocitaniei), despre bărbătoasa Monica Macovei care are fantezii zoomorfe, este o euroorcă pornită să sperie delfinii și focile de pe Dâmbovița.

    Finalul cade ca o ghilotină: Nimic nu scapă nepedepsit în politica de ură și patimi a Republicii Invalide România.

  Nazat nu iartă pe nimeni și nimic. El face parte dintr-un popor ascuns în adâncurile patriei sale care s-a săturat să tot înțeleagă și să ierte.

    Nici trădarea și lașitățile lui Crin Antonescu, nici diplomația de compromisuri a lui Victor Ponta care au permis continua scufundare a țării în marasm și corupție la cel mai înalt nivel, nu sunt ocolite.

    Spune M.N. citând din Vargas Llosa, din Conversație la Catedrală: În Peru, cine nu se arde îl arde pe altul. Dar la noi cum este? Trufași și lacomi, mitocani și corupți, oamenii de succes băștinași nu numai că se ard între ei, dar ne ard și pe noi, sponsori nătângi ai ticăloșiei lor nemărginite.

    Spune-mi ce citești, ca să-ți spun cine ești ! – un proverb pe care l-am combinat din toată experiența mea de viață.

  Nazat îi citește pe zeii literari Bacovia, Arghezi, Camus, Vargas Llosa, Gabo Márquez, pe zeul gazetăriei, mandarinul valah Petre Pandrea.

   Scrie M.N.: Am devenit un înțelept prin dezamăgire între atâția profitori și lichele. Bunule Petre Pandrea, România ta încă mai avea mândrie și demnitate, avea un țel, nu era un biet vierme într-un măr, și ăla putrezicios…

    Un text al lui se cheamă Am crezut în… și este un soi de mărturisire-testament a unui bărbat încă tânăr, dar zguduit până-n sânge de viață. Construiește pe un citat din Nietzsche: Cel care se luptă cu monștrii trebuie să se asigure că nu devine el însuși un monstru. Căci, atunci când tu privești în străfundurile abisului și abisul privește în străfundurile tale.

     Între două citate, unul din Nietzsche, altul din Petre Pandrea, se așază cartea lui Nazat. Citatul din Nietzsche l-am transcris. Cel din Pandrea este: Aș vrea să cred în Dumnezeu și Iisus Hristos, dar nu pot. Aș putea fi ateu, însă nu vreau, fiindcă este prea ieftin, este o atitudine metafizică demnă pentru gușați. Nu pot crede în mitologia complicată a Bibliei, atent citită, iarăși și iarăși.

    Între aceste două sentințe este atitudinea lui Emil Cioran din Schimbarea la față a României. Ura din iubire născându-se, revolta supremă a celui care constată amar: Țara mea nu mai este regina țărilor, ci o slujnică în casa altora, umilită și înjosită.

    Iată de ce unii, printre care și autorul acestei însemnări, cred că patria începe să moară. În deznădejde și în uitare,  în indolență și în prostie.

     Cartea lui Marian Nazat este un strigăt.

  Puternic și adevărat pentru că pornește de la un tigru autentic al gazetăriei românești.

    Nu vă luați după semidocții cu ifose care au transformat presa și studiourile de televiziune în șatre, în staboruri jalnice, hidoase, cum zice Nazat.

    Parafrazându-l pe Bărnuțiu aș spune: Umblați cu adevărații gazetari ca să nu rătăciți drumul!

    Unul dintre ei este Marian Nazat.

    Nu sufletul lui e plecat în exil, ci țara aceasta a plecat în exil cu poporul ei cu tot. Și nu cred că va găsi un pământ nou așa cum alții, în decursul istoriei, cei „aleși de destin”, au găsit.

    Să nu ne despărțim cu o lacrimă, ci cu un zâmbet tandru, de cartea lui Marian Nazat. Cel care în Parfum de femeie se scufundă în Arghezi: De când mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine/ Nu știam că mă voi vindeca de tine, cu mine. (Revista Pro Saeculum)