Prizonier  în „câmpul tactic”

                               (sau în loc de final)

       Las mărturie cartea aceasta  generațiilor viitoare, poate le-o servi la ceva, deși mă îndoiesc. Celor care mă vor lăuda și celor care mă vor înjura, deopotrivă. În definitiv, William S. Culbertson, ministru plenipotențiar  al SUA în țara noastră în  perioada 1925-1928, are dreptate: „Omul trebuie  să țină pe lângă el cât mai mulți prieteni, dar când e nevoie să  ofenseze, trebuie  să își facă dușmani adevărați. Mai bine să ai un dușman recunoscut decât o mulțime de cunoștințe călduțe.”[1]

     Așa că la naiba cu stânjenitoarele „cunoștințe călduțe”, în „câmpul tactic” ai doar vrăjmași !  Iar  de nu mă credeți, uitați-vă cu atenție în oglindă! Chiar, cine este individul din spatele dumneavoastră care zâmbește sardonic? Nu cumva este Necuratul, stăpânul „dumbrăvii minunate” a serviciilor secrete ? Altminteri, de ce președinții Curții Constituționale și Înaltei Curți de Casație și Justiție s-ar fi întâlnit în condiții de semiclandestinitate, asemenea ilegaliștilor  comuniști de odinioară? Culmea, un rendez-vous la capătul căruia distinsa doamnă Cristina Tarcea a găsit  de cuviință să ne dezvăluie că „singurul lucru pe care pot să vi-l spun acum este că a fost o discuție în care am fost pusă să-mi țin telefonul în anticameră, iar discuția s-a purtat pe întuneric, atât de întuneric încât la final am luat haina domnului Dorneanu pe  mine”… Nu mai e nimic de adăugat, nu? Mă tem că răspunsul vine de la sine. Dacă șovăiți, așa să vă ajute Scaraoțchi, jupânul  discreționar al părelnicului „stat de drept” ! Dacă nu, Dumnezeu să vă înmulțească gândul bun și omenos !

                                                                              Autorul

–––––––––––––––––-

[1] W. Culbertson și A.M. Owsley, Pagini de jurnal (doi diplomați americani în Bucureștiul interbelic)