Trecutul ne împresoară, revendicându-şi mereu dreptul la reexaminare! Un interviu kilometric, foarte consistent şi, în bună măsură, revelator, este publicat într-o nouă carte a lui Marian Nazat, „Lumea de azi” (Editura „Rao”). Se confesează pe aproape 70 de pagini un personaj cult, informat, poliglot: controversatul Alex. Mihai Stoenescu. După revelaţiile CNSAS, ultimele cărţi i le-am ocolit, fapt, la urma urmei, imputabil: Stoenescu este, între altele, laureat al Premiului Academiei Române pentru literatură, a izbutit să-şi impună punctul de vedere în evaluarea unor episoade dramatice ale istoriei recente, multă vreme s-a bucurat de un box-office impresionant pe piaţa cărţii – semne că accidentele biografice pot fi (dacă nu chiar trebuie!) lăsate de-o parte şi că una-i opera, alta existenţa terestră a autorului. Uşor de zis, greu de făcut.

Stoenescu este printre primii care şi-au recunoscut colaborarea cu Securitatea, drept pentru care, la vremea respectivă, l-am considerat şi bărbat, şi demn de stimă. Mă surprinde însă că, în interviul din carte, o-ntoarce ca la Ploieşti, vorbind despre „căţeii de la CNSAS” care… i-au falsificat documentele, deturnându-le adevăratul sens şi că totul n-ar fi decât o răzbunare a lui Iliescu, deranjat de contestările privind revoluţia. Reamintesc faptul că, în presa vremii, s-a publicat Nota de constatare a CNSAS din 14 dec. 2009 din care reieşea, documentat şi ilustrat cu facsimile, că Mihai Alex Stoenescu a furnizat Securităţii 43 de note informative „scrise cu pasiune şi pricepere”, pentru care a fost plătit, existând chitanţe semnate. Curajos cândva, laş acum – sau invers? Cu atât mai regretabil cu cât interviul amintit îi conturează o imagine de autentic „renascentist”, deplin avizat în tot ce alcătuieşte mecanismul politicii dâmboviţene, autorizat cunoscător al dedesubturilor istoriei, bun portretist, datorită căruia figuri de prim-plan ale momentului capătă contururi noi, unele chiar nebănuite.

Un cercetător harnic, ce preţuieşte truda pe document, înzestrat cu puţin obişnuită putere de muncă, devorator de biblioteci în mai multe limbi. Numai că, iertat să fiu, nu pot să nu-mi amintesc paradoxala zicere cinică a lui Mao: „este dăunător să citeşti multe cărţi”. Fiindcă interviul adună idei în vrac, fiecare interesantă în felul ei, dar fără linie directoare fermă şi logică. Opinii curajoase, demne, cel mai ades contondente, îndreptate către pseudo-eroii „loviturii de stat” din 1989 şi către glorii de carton „implementate” dintre profitorii revoluţiei se învecinează cu  încăpăţânate cantonări în matca unor afirmaţii dacă nu total contrazise de revelaţiile ultimilor ani, oricum şubrezite, precum şi cu concluzionări prea apăsate faţă de fundamentul lor firav, locul demonstraţiei ştiinţifice luându-l imperativul „dixit!” Realitatea „loviturii de stat”, foarte repede acceptată aproape unanim, primeşte câteva nuanţări prin împărţirea în două a semnificaţiilor răsturnării din decembrie 1989: mai întâi a fost revoluţie şi abia după aceea lovitură de stat. Teză convenabilă: sunt menajate susceptibilităţile revoluţionarilor („puţini am fost, mulţi am rămas!”), nu se şterge o pagină dramatică, demnă şi curajoasă din istoria României şi se lasă loc pentru eventuale operaţiuni punitive.

Pentru întâia „felie” vorbeşte însăşi evidenţa: nici 1.166 de morţi în numele libertăţii şi împotriva dictaturii nu ratifică o revoluţie? Ce ar mai trebui? Cât priveşte a doua, lucrurile nu-s chiar aşa de limpezi. Reproşul fundamental în temeiul căruia se înfiripă teza loviturii de stat constă în acţiunea (DEX) „unui grup de persoane care preia cu forţa puterea într-un stat.” Pretutindeni în lume, toate revoluţiile cu încărcătură politică majoră duse până la capăt au avut acelaşi final: cineva a preluat puterea. La noi, eroic, strada şi-a făcut datoria, dar nu strada putea conduce pe mai departe  ţara. Cu astfel de viziune lăsăm istoria făr-de revoluţii, toate catalogându-le ca lovituri de stat!

Implicarea Armatei, văzută de Stoenescu drept factor determinant („lovitura militară dată de gen. Stănculescu şi de ceilalţi la 22 dec. ora 10 şi 7 minute”) este cât se poate de şubredă, fiindcă nu Armata a iniţiat şi slujit revoluţia (dimpotrivă chiar!), nu o juntă militară a preluat puterea, ci taman… „ceilalţi”. Iar definiţiile extinse ale loviturii de stat, citite punct cu punct, nu par deloc a se potrivi cu realitate acelui sângeros decembrie românesc. Să vedem cum o va prezenta Alex Stoenescu în cartea la care anunţă că lucrează acum şi care va număra circa 2.000 de pagini: „Istoriografia română post-totalitară”. Pe asta o voi citi: chiar cu destule idei fixe, Stoenescu rămâne un autor stimabil.

Citeşte mai mult pe Monitorul de Suceava:

https://www.monitorulsv.ro/Coltul-condeierului/2018-12-22/Revolutia-pe-jumatate#ixzz5asMtb1W7
Follow us: @monitorulsv on Twitter | Monitorul.de.Suceava on Facebook