shmfpr0014047

 

      De ce “ROMÂNIA, DE-A-NDOASELEA “ ?

   Ştiu eu ?, poate că aşa vom înţelege mai bine întâmplările, exasperante prin cantitatea de anormalitate, trăite în ultimii doi ani pe malurile Dâmboviţei şi nu numai. Sau le vom pricepe altfel, după reţeta prescrisă de profesorul Killaloe – în “GOG”, de Giovanni Papini – , potrivit căruia “metoda cea mai justă, pentru a scrie istoria în mod raţional şi inteligent, ar fi să începem cu evenimentele cele mai recente şi să sfârşim  cu cele mai vechi”. Procedând astfel, n-am dat dovadă nici de inteligenţă şi nici măcar de raţionalitate, darămite de originalitate. Un joc şi-atât, nimic altceva.

     Eseurile mele (majoritatea publicate în ziarul “Cotidianul”) sunt desluşibile doar dacă le veţi raporta la actualitatea imediată, precis identificabilă cronologic, din care se întrupează fie rebarbativ, fie îngăduitor, dar întotdeauna, îndrăznesc să cred, lucid. Realitatea socială şi politică, cu alte cuvinte istoria de zi cu zi, aceea aparent banală şi insignifiantă, este muza care  a făcut posibilă cartea de faţă, scrisă uneori cu mânie, alteori cu resemnare. Este vorba însă de o resemnare activă, militantă, în stare să încingă condeiul ori de câte ori faptele o luau razna, sfidând buna rânduială şi buna cuviinţă. A existat, deseori, şi o madlenă, ascunsă  la orice  pas în gesturi şi-n priviri, în culori şi-n sunete, în mirosuri şi-n adieri, adică în diversitatea infinit-fascinantă a clipei prezente, şi de aici am pornit, de-a-ndărătelea, spre amintirile din trecut. Frânturi de viaţă, triste, luminoase, duioase, contradictorii, oricum nestinse, magmatice.

     “ROMÂNIA, DE-A-NDOASELEA” şi pentru că, din nefericire, multe lucruri din preajma noastră sunt anapoda, pe dos, iar mărturisirea şi asumarea lor reprezintă semnul însănătoşirii, nicidecum al văicărelii defetiste şi defăimătoare. Iar eu, greşesc ?, m-am plictisit de clişeele naţionalist-fudule cu poporul viteaz, harnic, drept şi cinstit… aa, şi, musai, predestinat; minciuna patrioţilor în izmene ne-a produs atâta rău, încât, azi, am ajuns “bolnavul Europei” şi ucenicul chiulangiu al U.E.

     Şi de-o să vă regăsiţi în ţesătura aceasta de gânduri şi frământări,  urzite cu sinceritate frustă sau cu nostalgică emoţie, înseamnă că n-am fost un observator insensibil şi fără talent.

     PREFAŢĂ

   Imaginaţi-vă un autoturism de ultimă generaţie, puternic, frumos, elegant, rulând pe o autostradă europeană. Şi la volan este baroneasa Emma Nicholson. La un moment dat, depăşeşte o “Dacie” pe care scrie ceva de neînţeles, deşi baroneasa vorbeşte mai multe limbi străine. Abia când se îndepărtează în viteză surprinde, în oglinda retrovizoare, înţelesul acelui înscris: România. Şi este tot mai mic, pe măsură ce Europa ei ia distanţă. Cam aşa se vede şi cazul României între ultima carte a lui Marian Nazat – “Starea de anormalitate (2000-2002)”  – şi “România, de-a-ndoaselea”, cu precizarea că în “Dacie” se  află un român care apasă disperat pe acceleraţie, dar nu-l ajută motorul. Căci o formă de disperare conştientă este şi acest volum în care sunt reunite articolele publicate în ultimul timp de faimosul procuror ce a părăsit dezgustat Procuratura.  Eram avizaţi asupra talentului său literar şi probabil că dosarele cazurilor rezolvate pe vremea când ancheta crimele societăţii româneşti postdecembriste au şi ceva din atmosfera dostoievskiană, lăţită între cadavrele a doi bătrâni sugrumaţi în casa lor pentru pensia pe care abia au primit-o.

     Şi de această dată, Marian Nazat pătrunde în problematica României contemporane ca într-un “câmp infracţional”, atent şi receptiv la detalii. Într-un colţ observă urna mobilă cu care s-au falsificat rezultatele referendumului pentru noua Constituţie şi, cercetând-o îndeaproape, descoperă că au votat doar 34 % din alegători, din care 28 % pentru. În alt colţ găseşte plicurile nedesfăcute cu cipuri pentru cai şi paşapoarte pentru vaci trimise de Uniunea Europeană, aliniate ca în versurile unei Apocalipse mioritice, pătate de sângele porcilor înjunghiaţi de Ignat şi al mieilor jupuiţi de Paşte. Mai încolo, răsturnat peste o ladă cu nisip, este figurina de ghips reprezentând fotbalul românesc, cântând manele cu suta de euro lipită cu scuipat pe frunte. Un afiş electoral cu Ion Iliescu, pictat de Adrian Costea, zâmbeşte etern pe peretele dinspre Est, alături de urma înnegrită a unei icoane. Sub un macat prăfuit şi ros descoperă canapeaua P.N.Ţ.C.D. pe care moţăie, înşiraţi ca focile la malul oceanului, liderii gloriosului partid. N-au văzut nimic. În sfârşit, atârnată de lampă se  lungeşte ca un sutien aruncat în grabă reforma Justiţiei, năduşit şi deformat după ce, în loc  să-i fie pus pe sânii feciorelnici, regimul Iliescu i l-a pus pe ochi. Aici, Marian Nazat are o strângere de inimă, conştient că “boala este o pierdere de energie şi de curaj” şi că extrasistola lui nu va rămâne fără ecou. După ce scrii că “Justiţia română este o biată fată în casă, visând la prinţul salvator care întârzie să se ivească”, nu se poate să nu te aştepţi la replici, la fel ca-ntr-un cutremur care te-a surprins, dar te face mult mai atent la zguduirile ce urmează.

     Cartea lui Marian Nazat nu are doar o calitate literară, înscriindu-se clar şi substanţial în categoria operelor polemice, ci şi o funcţie istorică. În cercetările mele asupra istoriei moderne şi contemporane  a României am găsit de multe ori cronici scrise de oameni ce au operat suferinţa cu egală judecată, lăsând predecesorilor o mărturie despre lucrurile care nu se schimbă în ţara asta şi despre paradoxurile unei naţiuni plutind mereu în derivă. Cazuistica se transformă în frescă socială. Fresca socială şi politică a României primilor ani din secolul al XXI-lea va fi studiată peste 50 de ani, poate cu uimire, poate cu detaşare, la fel cum privim noi astăzi la Consiliul de Coroană care a hotărât cedarea Basarabiei, şi nu înţelegem. “Vreau să fiu liber spunând adevărul”, citează Marian Nazat o celebră replică a lui Oedip, deşi mai degrabă nu le vorbeşte orbilor, ci surzilor. Aşa cum ne-a lăsat moştenire Mihai Eminescu portretul poporului nostru ca “rasa nefericită a Europei”, aşa trăim şi astăzi. Pe lungimea a câtorva pagini scrise în vara anului 2004, autorul contestă toate criteriile fericirii enunţate de World Values Survey, iar ultimul criteriu – “să trăieşti bine” – îl plasează pe autor printre puţinii vizionari pesimişti ai României.

                                                            Alex Mihai Stoenescu

Loader Loading...
EAD Logo Taking too long?

Reload Reload document
| Open Open in new tab