coperta -Romania oranj

 

Explicație

     După „România de-a-ndoaselea” de acum doi ani (o „Românie de-a-nazatelea”1, cum îmi place s-o decriptez onomastic în limba lui Esenin), „România oranj” intuită încă de atunci e doar o „Românică”  altfel înveştmântată cromatic. Acelaşi spectacol  viu, nervos,  incongruent, primitiv, violent, comic etc., însă cu personaje relativ noi, scoase din urna ultimului scrutin de sărmanii democraţiei în gumari, păliţi congenital de iluzionita cronică a schimbării cu orice preţ. Aceeaşi ţară plină de paradoxuri şi bizarerii, de intrigi şi prejudecăţi, de înălţări şi prăbuşiri iraţionale, de flecăreală şi neseriozitate, de şmecherie şi băşcălie, în care încap şi eu cu nostalgiile mele în sepia. O ţară a contrastelor izbitoare, imposibil de înţeles pentru guvernatorii de la Bruxelles,  care ne  monitorizează, cu declarată compasiune şi păsuire, poticnirile şi opintirile de integrare târâşă, pe coate şi genunchi. „România oranj” e o altă etapă în istoria noastră de împrumut, într-o lume debusolată şi paralizată de spaima terorii fără graniţe. Departe de apocalipsa carnagiilor politico-religioase de aiurea, „România oranj” e locul natal  al căpşunarilor plecaţi în băjenie prin Europa şi patria gâlcevii cu miză de „mizilic”. „România oranj” are în comun cu bunica  sa postbelică, „România purpurie”, aplecarea spre vasalitatea şleampătă, neînfrânată, dar se desparte de vârstnica sa rudă când e să-şi aleagă stăpânul şi să-şi exprime gudurarea. Căci comisarii vin acum nu dinspre Răsărit, ci dinspre Apus, sloganurile ideologice au spoială democratică şi nu marxist-leninistă, daunele de război plătite sovieticilor odinioară sunt echivalentul împovărătoarelor costuri de integrare euro-atlantică, Marele Licurici  stă în „Biroul Oval” şi nu la Kremlin, iar executarea „duşmanilor de  clasă” se face în mass-media – un fel de  tribunale populare – pe baza dosarelor livrate de fosta Securitate, revenită în forţă în viaţa publică sub un alt nume de scenă. Nu ştiu dacă această Românie este mai bună sau mai rea decât celelalte, dar ea există şi ei îi sunt eu contemporan şi cronicar. Un cronicar imperfect şi precar, fireşte,  aidoma imperfecţiunilor şi precarităţilor societăţii pe care o descriu frust, sentimental,  ironic, cinic, intolerant, revoltat şi sincer.

     Aşadar, „România oranj” este chiar suma viciilor şi virtuţilor românilor ca popor ce-şi risipeşte candid darurile oferite de Dumnezeul seminţiilor pământeşti.

1nazat = înapoi

                                               Un condei

     Presa Română de azi se prezintă văduvă de ceea ce a consacrat-o în perioada interbelică și mai înainte chiar. E văduvă de condeie. Puțini dintre cei de la gazetă sunt meșteri ai cuvântului, ticluit cu har, care se mai îngrijesc de frumusețea și chiar de splendoarea expresiei. Bijutierii adevărați de cuvinte au dispărut, sau dacă mai există, nu mai sunt la modă. Cei care s-au îngrijit întotdeauna cu har de scriitura cărții sau a gazetei au fost așezați sub numele simplu de „condeieri”. Cutare, se zicea pe vremuri, e un condei. Un condei a fost Tudor Arghezi. Un altul, plecat tot din lumea scriitorilor, dar rămas până la sfârșitul zilelor ziarist, cu o expresie mai directă, dar tot rafinată, a fost Pamfil Șeicaru.

     Pot număra pe degetele de la o mână, poate de la două mâini, condeiele care-mi stârnesc admirația azi, numele care, așezate sub un articol de presă, constituie pentru mine o garanție nu numai de morală,  ci și de scris îngrijit. Marian Nazat este un condei. Îl citesc săptămânal în Jurnalul Național. L-am citit, tot săptămânal, și în alte  gazete. Nazat vine în presă dintr-o altă lume decât a noastră, cei care  păpăm zilnic pagina de jurnal. De aici ne luăm leafa, de aici ne hrănim plozii. Venind dintr-o altă profesie și dintr-o altă zonă de preocupări, combustibilul vocației sale, care l-a împins aici, mai este confirmat o dată. Ființa lui, formată pe alt calapod, nu s-a putut împotrivi. Îl cerea scrisul. Îl știam în ipostaza criminalistului care a dezlegat, ca procuror, cazuri încâlcite, cazuri care l-au făcut celebru. Nu mă gândesc numai la cel al asasinilor lui Luchian Mihalea. Calitatea lui de Sherlock Holmes autohton și celebritatea dobândita îi puteau fi de ajuns pentru o carieră de succes. Dator săptămânal cu o scriere la gazetă, Marian Nazat consacră un scriitor. Mă încăpățânez să cred că gazetarul de talent este nu doar un fel de scriitor, ci chiar scriitor.

     Cele câteva cărți ale lui Marian Nazat, publicate pâna acum, între care un roman polițist, exclud ideea unui moft de biografie. Nazat este astăzi avocat și pesemne din asta trăiește. România noastră capitalistă refuzând chiar și puținătatea unei singure mese pe zi celui care își face iluzia că poate trăi din meseria de scriitor.

     Ce scrie săptămânal Marian Nazat ? Unii o numesc coloană editorială. Alții, tabletă. Unii, articol de analiză. Nu o dată scrierea lui  se înrudește cu pamfletul. Să fie uneori poem în proză ? Unde să încadrez pribegiile, bejenia sufletului într-o lume aglomerată și strivită  de singurătăți ?

     lată cum își începe Marian Nazat, vineri, 9 februarie 2007, scrierea intitulată Keep Walking!: „Se înserase de-a binelea peste Palatul   Cotroceni și o liniște apăsătoare pogorâse în grădina dimprejur. Cerul părea un fund de baltă, mâlos și cenușiu. Stelele toate căzuseră parcă undeva, departe de Românica noastră, și se stinseseră vremelnic. Un hău răsturnat, întunecos și necuprins, gata să se prăvălească și să urgisească acest colțișor de vrajbă”. Un început de cronică veche? Un pasaj dintr-un roman al scriitorilor latinoamericani, celebri azi în toată lumea ? Scrierea (n-o să-i zic nici tabletă, nici editorial, nici articol de analiză) continuă jucând volute de stil și tăind adânc în carnea mâncată de cangrene a politicii românești. Președintele, locatarul de la Cotroceni, este analizat nemilos, dezgolit de aura cu care îl înzorzonează unii și de lustrul  bolnav cu care îl tencuiesc. Traian Băsescu     este lăudat fără har de multă lume. Este criticat de alții, de la un timp  mai mulți, oricum însă mai puțini decât cei care adaugă mereu karate  falsei lui bijuterii. Ei bine, Marian Nazat este unul dintre cei care îl  așază, cu talent, un talent crud, eficient, pe Traian Băsescu acolo unde-i este locul. Un singur articol critic al lui Marian Nazat, care știe să abordeze uneori și tonul metalic, doboară în eficiență o sută de elogii mediocre închinate aceluiași personaj.

     L-am cunoscut pe Marian Nazat pe când era procuror. Era la un an, doi de la Revoluție. Consilierul Iosif Boda, de la Cotroceni, făcuse plângere penală împotriva A.M. Press pentru modul de abordare a chestiunii legate de mineri, de venirile devastatoare ale acestora peste București. Noi scriam că instituția prezidențială nu este străină de chemarea minerilor, iar Cotrocenii ziceau că nu-i așa și ne cereau la gherlă. Conduceam, ca și acum, A.M. Press și trebuia să fac față direct oricărei plângeri. M-am întâlnit în biroul Iui Marian Nazat cu consilierul Boda, cel care-mi dorea, în numele instituției prezidențiale, încarcerarea. După ce am făcut cunoștință, procurorul s-a scuzat că lipsește un timp. M-a Iasat cu Iosif Boda două ceasuri. Gestul procurorului fusese premeditat. Și Iosif Boda, și eu am găsit unul în celălalt mai multe argumente de prietenie decât de dușmănie. Când s-a întors Marian Nazat, ne împăcaserăm. Am găsit și soluția: un interviu în care și Boda, și eu să ne spunem tot ce aveam pe suflet în legătură cu năvălirile barbare peste București. Acesta era Marian Nazat, într-un alt destin, într-o altă profesie, într-o altă menire.

     A furat ceva din fosta profesie scriitorul și ziaristul de azi ? Nu știu, cu toate că aș înclina să cred că exactitatea analizelor, descâlcirea până la limpezimi de cristal a desișurilor mlăștinoase din politica românească  se trag un pic și de acolo. Ca om, Nazat e o raritate. Nu bea, nu fumează, n-a pierdut nopți decât atunci când anchetele criminalistice i-o cereau. A judecat și judecă drept. Într-o țară cu puține caractere și cu istețimi din belșug, cooptarea unui om moral în lumea presei e un câștig care merită salutat. Când el este și un condei înzestrat cu har, merită sărbătorit. Este ceea ce fac eu acum, salutându-i, cu bucurie, noua carte.

LUCIAN AVRAMESCU