romania taras

 

Explicaţie

     România târâş e, înainte de toate, ţara lui Ion Târâş. Ţara unui ins cu identitate confuză, care nici măcar nu ştiu dacă există în realitate. Sau o trăi pe undeva, cine ştie ? L-or avea înregistrat în vreun catastif comisarii europeni … Există însă milioane de români asemenea lui, târâţi  de destinul naţional în felurite şi traumatizante experienţe istorice. Şi nu-i întreabă nimeni ce şi-ar dori sau dacă le e bine. Li se cere doar socoteală pentru lipsa de entuziasm şi pentru neîncrederea în lumea proiectată deunăzi în cancelariile de aiurea. El nu apare la televizor, cum se întâmplă, de pildă, cu Irinel, Gigi, Silviu sau Mitică, în adevărate reality-show-uri, cam indigeste, s-o recunoaştem. Ion Târâş s-a născut, spun cronicile –  şi ele nesincere pe de-a-ntregul -, puţin după revoluţia paşoptiştilor. În copilărie a prins „formele fără fond” şi de atunci trăieşte târâş. De un secol şi jumătate îl tot trage istoria într-o direcţie sau alta, după bunul ei plac. Târâş a fost obligată România să-şi aducă rege străin ori comisari sovietici. La fel este şi acum, cu eurocomisarii globalizării procustiene. Şi-n bezmeticele vremuri, impuse-ntotdeauna peste vrerea noastră, Ion Târâş a învăţat să se prefacă, să mimeze fanariotizarea, colhozizarea, aderarea şi integrarea. De voie, de nevoie, eroul anonim al plaiului mioritic a ales băşcălia, lamentarea şi derizoriul în lupta cu un stat mai mereu străin. Ori lăsarea pe mâine, că totul suferă amânare aici. Ca şi în ultimii doi ani, când România lui Ion Târâş n-a reuşit mare brânză în  reformarea justiţiei, în accesarea fondurilor structurale, în combaterea corupţiei sau în modernizarea infrastructurii şi a agriculturii de tip feudal. Arhitectul noii politici europene strâmbă din nas şi ameninţă cu clauza de salvgardare, în timp ce Ion Târâş nu pricepe o iotă din politica asta de import. „Dă-i în mă-sa, că aşa porunceau şi turcii, şi fanarioţii, şi nemţii, şi ruşii şi geaba. Ei au dat bir cu fugiţii, iar noi am rămas cu aceleaşi obiceiuri şi năravuri. Vor pleca şi ăştia, că nimic nu e nepieritor !”, zice adânc veşnicul Ion Târăş, locuitorul României amorţite.

     Târâş mă poartă şi pe mine amintirile în trecutul rural al acelei Românii căreia nu-i auzeam încă vaierul. („Poate că e preferabilă amintirea târâşului de până acum decât această groaznică inerţie pe care mi-o dă aşteptarea…”, scrie, în „Drumul cenuşii”, romancierul Augustin Buzura şi zău că are dreptate.) Eram copil şi, târându-mă spre verticală, nu băgam de seamă că şi ţara natală se căznea să păşească drept. Dacă n-a izbutit, nu-i numai vina ei şi a lui Ion Târâş, multiplicat până la deznădejde. Conjunctura mondială, spiritul neaoş al nefinitudinii, neseriozitatea perenă, aplecarea către negoţul cu valorile naţionale şi câte altele ne-au însoţit permanent mersul pe coate şi genunchi prin negura veacurilor. Nişte veacuri aflate inevitabil sub blestemul tranziţiei aduse de afară.

     Din efortul târâş al anilor din urmă s-a întrupat şi cartea de faţă, şi ea reprezintă un elogiu închinat lui Ion Târâş, românul cu identitate tulbure şi de împrumut, niciodată definitivă.

În loc de prefaţă

     Cu mult timp înainte de a-l cunoaşte pe Marian Nazat, l-am citit cu regularitate în paginile Jurnalului naţional. Nu aveam nici o îndoială că mă aflam în faţa uneia din cele mai talentate şi mai cinstite condeie din presa noastră atât de tribalizată şi de lipsită de gazetari care să aibă respect nu numai pentru adevăr, ci  şi pentru  cuvântul care îl exprimă. Într-o lume în care superficialitatea, lipsa de memorie, versatilitatea, suficienţa şi flecăreala iresponsabilă nu sunt excepţia, ci legea, Marian Nazat s-a dovedit a fi una din vocile distincte care mi-a stârnit interesul. Aflând apoi că este avocat, mi-am spus imediat: „ Iată un profesionist pe mâna căruia m-aş lăsa fără nici o rezervă !” Până acum nu am avut nevoie şi sper să nici nu am, dar sunt fericit că am descoperit un caracter, un bărbat, un om responsabil pentru care, a spune ce crede, este o necesitate vitală. La noi, din păcate, s-a dovedit că nu este foarte apreciată independenţa, coloana dreaptă, consecvenţa, morala. În realitate, se vorbeşte mereu despre o morală politică – o structură nedefinită în care încape absolut orice compromis. Chiar şi  cel mai incredibil. Ceea ce s-a spus dimineaţa, nu mai este valabil la prânz, dar poate fi valabil în dimineaţa următoare. Cu interesul naţional pe buze, se pun la cale şi se fac cele mai groaznice mizerii şi hoţii, totul se vinde şi totul se cumpără cu neruşinare … de dragul şi în numele nevoilor ţării ! O ţară stranie, practic necunoscută, ce se ignoră pe sine, o ţară înţeleasă doar de foarte puţini dintre locuitorii săi. Căci, aşa cum observa un conştiincios cercetător german de după Primul Război Mondial, „marile evenimente ale istoriei universale s-au desfăşurat în altă parte decât aici”. Dar această observaţie este doar o faţă a adevărului. Deoarece chiar dacă s-ar fi petrecut, cine ar fi avut ochi pentru ele ? Moravurile au rămas ca în vremea neuitaţilor fanarioţi: Domnitori, fie şi pentru o săptămână, dar domnitori. În acelaşi timp, conştienţi că, dacă altcineva va da mai mult decât ei „Înaltei Porţi”, ar putea plăti cu capul. Şi azi, în buna tradiţie, mulţi dintre cei ce îşi spun politicieni, ar da orice şi chiar dau orice şi oricât pentru o banală carte de vizită cu stema patriei, deşi ştiu că termenul de valabilitate al „firmanului” este foarte limitat. Rolul paşalelor de la Sud de Dunăre, specializate în mişcarea capetelor, jucându-l în prezent D.N.A.-ul, sub permanenta veghe şi îndrumare a preşedintelui patriei. Şi a mărunţilor inspectori europeni pentru care, aici, pe marea noastră scenă înţesată de măscărici şi de gură-cască, se interpretează piesa democraţiei şi a luptei împotriva corupţiei. Acestui spaţiu al tuturor contrastelor, al deznădejdii, băşcăliei şi al dorinţelor împlinite cel mult pe jumătate, dar mai ales al resemnării, Marian Nazat îi este un cronicar neobosit. Un cronicar implicat. Un cronicar care nu poate să privească detaşat la ceea ce se întâmplă sub ochii săi, ci pune diagnostice exacte şi adesea dă şi soluţii. Iată, de exemplu, ce crede el despre cum este şi cum ar trebui să fie unul din personajele cele mai frecvent pomenite în cărţile sale: preşedintele Băsescu. „Preşedintele nu e omul armoniei, al negocierii în folosul stabilităţii politice şi instituţionale, îi lipseşte răbdarea de a construi, dar e amorezul şoltic al zâzaniei şi dezordinii. Rămâne un excelent candidat pentru democraţiile stradale şi atât. Bun să absoarbă sufragiile, nu să şi exercite olimpian râvnita putere. România de mâine, cred eu, visează la alt tip de preşedinte. Unul cu ştaif european, educat, elegant, abil, ponderat, cuviincios, afabil. Un ins care să se mişte nestingherit prin cancelariile stăpânilor lumii şi-n stare să îndulcească, să atenueze ucazurile cinice impuse nouă de aceştia. Un individ cu anvergură internaţională, care să asigure străinătatea că România nu e doar patria scandalului perpetuu, a mânecilor suflecate proletar şi a fesului îndesat candriu peste propriile interese. Discutabile şi confuze”. Cele întâmplate de la referendumul care i-a furnizat subiectul acestui articol şi până în ziua de azi, nimic nu mai trebuie adăugat acestui personaj pe care, din nefericire, ni-l merităm cu prisosinţă. Şi nici evenimentele din aceşti ultimi doi ani, care au reţinut atenţia cronicarului, nu i-au dat prilejul să-şi schimbe registrul.

     Marian Nazat este la a cincea culegere de eseuri. După Starea de anormalitate, în două volume, România de-a-ndoaselea, România oranj, iată şi volumul de faţă, România târâş. Adică, ţara lui Ion Târâş, românul simbolic, locuitorul „României amorţite”, „românul cu identitate tulbure şi de împrumut, niciodată definitivă”, cel pe care  „de un secol şi jumătate îl tot trage istoria într-o direcţie sau alta, după bunul ei plac”. Volumul este, în ultimă instanţă, întâlnirea acestuia cu istoria aiuritoare a ultimilor doi ani: fie el căpşunar, politician, artist, gazetar sau anonim, el continuă să îşi caute un rost, un punct fix în mişcarea browniană a istoriei. În noua sa carte, Marian Nazat trece de multe ori la semnificaţiile profunde ale evenimentului asupra căruia s-a concentrat, ca de exemplu, în eseul consacrat morţii unui anonim. Poate a acelui Ion. Şi, prin extensie, chiar asupra vieţii şi morţii inevitabile. Dincolo de subiectele aparent trecătoare, autorul ne obligă şi pe noi, cititorii, să medităm cu gravitate asupra lumii în care trăim. Şi de al cărei destin suntem cu toţii răspunzători.

                                                                                Augustin Buzura

„România târâș”,  noua carte a constănțeanului Marian Nazat

     Publicistul şi juristul Marian Nazat şi-a lansat, vineri, la Târgul de Carte Gaudeamus, un nou volum de eseuri, intitulat „România târâş. Ţara deznădejdilor amorţite”.

     Volumul reuneşte articolele publicate de către autor în „Jurnalul Naţional”, în perioada 2007 – 2009, propunând o analiză critică asupra realităţii româneşti actuale. „România târâş este o carte scrisă de un om disperat, în faţa unei ţări care nu-şi mai găseşte drumul”, a afirmat, la lansare, scriitorul Augustin Buzura. Gazetarul Ştefan Mitroi a caracterizat volumul drept „cartea de articole hotărâte a unui mare scriitor”, o carte, deopotrivă, „de proză şi de publicistică, dar, în egală măsură, şi una de poezie”.

     Referindu-se la coperta volumului, care înfăţişează „o femeie cu papuci de plastic, care cară în spate o grămadă de vreascuri şi a cărei umbră închipuie o cruce”, Marian Nazat a afirmat că aceasta poate fi foarte bine soţia personajului articolelor sale, Ion Târâş, „un român cu o identitate tulbure, răstignit pe crucea integrării euro-atlantice şi care nu înţelege de ce acum, de ce tocmai el, de ce lui i se întâmplă toate acestea”.
Marian Nazat s-a născut pe 14 martie 1961, în Topraisar, judeţul Constanţa, şi a absolvit, în 1987, cursurile Facultăţii de Drept la Universitatea din Bucureşti. A urmat apoi o carieră de procuror, iar în 1997 şi-a deschis propriul birou individual de avocatură. În 2007, Marian Nazat a publicat cartea „România oranj”, care a primit premiul Virgil Tatomir în decembrie 2007, din partea Uniunii Juriştilor din România. El s-a remarcat ca publicist în ziarele „Naţional”, „Azi”, „Cotidianul”, „Ziarul Financiar” şi „Jurnalul Naţional”  (30 noiembrie 2009, Manuela Moldoveanu, Ziua de Constanța).