… Cum nici pe Estadio Azteca n-am fost, în ziua de 21 iunie 1970. Am rămas lângă Beckenbauer, după semifinala de basm cu Italia.  Așa că stau să-i schimb fașa și  să i-o strâng în jurul brațului luxat. Franz este un tip zâmbitor și elegant,  frumos  ca un conte. Își ascunde durerea cu  o demnitate pe care n-am văzut-o nicăieri, deși am trăit destule  la viața mea. „Herr Shön făcuse ambele înlocuiri  când un italian m-a îmbrâncit  și am căzut. O cataractă  groasă  și ghimpoasă mi s-a întins pe ochi și mii de ace mi s-au înfipt  de la umăr în jos, spre degete. Nu puteam să-mi părăsesc coechipierii, un neamț nu cedează niciodată!” L-am ascultat cu atenție și ultima remarcă  n-am uitat-o de-a pururi. Of, de-ar fi și românii ca ei!  Astăzi, bavarezul n-are chef de joacă și  facem amândoi „un-doi”-uri cu un  balon Adidas, nimeni nu mai e ca mine! Sunt colegul de pase al Kaiser-ului, câți mă invidiază, ce n-ar da alții să fie în locul meu! La capătul zbenguielii  noastre, neamțul îmi oferă tricoul lui și un pachet cu gumă de mestecat. Chiar că sunt cel mai iubit dintre  prichindei…