…Mă trezesc acoperit de papelitos pe Monumental-ul din Buenos Aires, pe 25 iunie 1978. Sunt copleșit,  argentinienii au căpiat, nu le pasă deloc  că generalul Videla le-a umplut țara cu stârvuri. Ale  opozanților săi. Și cadavrele plutesc pe apele oceanului. Însă suporterii sunt orbi și surzi la ororile din jur.  Fotbalul le-a redat libertatea și asta îi excită ca un drog. „Argentina ! Argentina!” se scandează cu o forță nemaiauzită altundeva și eu mă cutremur de emoție. Olanda  mea își duce mai departe  blestemul și după bara ochită de Rensenbrink mă strecor în celula lui Carlos Gonzalez Verburg, condamnat pentru încercarea de a-l răpi pe Cruyff. „Mister Verburg, din cauza dumitale «Portocala mecanică»  a pierdut titlul ! N-ai remușcări?” îl atac frontal. „Deloc, țâncule. Mă săturasem să aud peste tot Johan în sus, Johan în jos, oriunde mă  duceam Johan era lăudat și elogiat. La naiba, mă simțeam umilit, despre mine, un  marinar neînsemnat, nimeni nu găsea un cuvânt de mângâiere! Să-i ia dracu ‘ pe toți băieții ăștia frumoși, celebri și bogați !  Pe noi, truditorii de zi cu zi, nu ne bagă în seamă nici măcar vecinii de palier! Așa că  m-am hotărât să ajut Argentina să obțină primul ei trofeu mondial, iar ei nici nu mi-au mulțumit, nerecunoscătorii, ingrații…”, mi se confesează cu o „bucurie mânioasă și rea.”[1]  Îl detest din toată  ființa mea gracilă,  l-aș strânge de gât, dar nu-mi doresc  să-i iau locul în celulă…

–––––––––––––––

 

[1] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Petru I