… Altminteri nu  aterizam la  țanc pe aeroportul din Madrid, în zorii zilei  de 11 iulie 1982, când soarele ardea ca un balaur înainte de moarte.”[1] Puhoi de lume în capitala Spaniei. Taximetristul care mă duce la stadion ține cu Barça și îmi face un semn cu degetul mare de la mâna dreaptă. Îmi povestește despre  naționala lor și îl înjură  pe Santamaria, îi  reproșează câte-n lună și-n stele. Mă întreabă de unde  sunt, iar când îi zic, rămâne o clipă pe gânduri, după care izbucnește cu gura până la urechi: „Dobrin, Dobrin !” Mi-l laudă pe Kubala și nici nu știu când ne-am apropiat de arena  mitică. Santiago Bernabéu freamătă. Sandro Pertini șade lângă regele  Juan Carlos. Ce diferență între cei doi, de  vârstă, de alură,  de atitudine… Dar mie îmi este mai drag italianul, seamănă cu un  bunicuț. I-aș sări  în poală și l-aș ruga să-mi depene povestea goleadorului Rossi, cum s-a  transformat ex-juventinul, într-o noapte, dintr-un ratangiu și pomanagiu într-un prinț strălucitor. Și îmi mai place bătrânelul fiindcă n-aduce deloc cu îngâmfatul ăla de Mussolini. În fața mea, la  trei rânduri mai jos, o braziliancă nespus de  frumoasă, cu un decolteu adânc, își mișcă sânii și coapsele amețitor, pe ritmuri numai de ea știute. „În curând ai să devii bărbat și ai să cauți femeia, o aud confesându-mi-se. O s-o găsești anevoie, dacă ai noroc, dacă nu, îți va rămâne regretul. Regrete vei avea și de-o vei întâlni, iubirea e doar o închipuire, nu te încrede în  cărți, în poveștile  scornite ca să ne ducă la pierzanie. Ești mai câștigat după  o desfătare carnală, eu nu dau două parale pe dragoste. Minciuni, minciuni, inocentule !” Apoi își rujează buzele voluptoase și deja imaginația mi-o ia razna…

–––––––––––-

[1] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Petru I