… Cât un ciclu  de turneu final. Parcă am mai stat în tribuna aztecă, alături de bărbații ăștia neguroși, mustăcioși  și ascunși sub sombrero-urile  uriașe. Gălăgioși și pasionali. Sunt iarăși la Ciudad de Mexico,  pe 29 iunie 1986. Maradona se plimbă țanțoș pe gazon și oriunde calcă iarba arde, flăcări roșietice se înalță și tremură  în aerul încins. „Hei, chico, i-am  pus cu botul pe labe pe englezi, nesuferiți și indigești  ca un mic dejun insular ! Așa le trebuie, cine i-a trimis peste noi, în Malvine? Fotbalul nu-i doar un joc,  e mai mult  decât atât! Uneori, bătăliile  se mută pe dreptunghiul verde și Campionatul Mondial devine… Războiul Mondial! Și băgați bine la tărtăcuță, nimeni să nu mai îndrăznească să ne privească de sus pe noi, argentinienii! Vamos Argentina!”  Un  fel de fachir mi se  pare  Dieguito, un amestec de zeu și demon, o făptură cum doar în basme mai întâlnisem. Dar el nu-i o plăsmuire, dimpotrivă, și așa simt toți cei  prezenți aici, pe Azteca  2000. Așa că,  seduși de geniul „Butoiașului atomic”, ne ridicăm în valuri și tălăzuim de parcă ne-ar legăna o uriașă tiribombă invizibilă. Ca la bâlciul  de la Turnu Măgurele, de demult…