… Întâmplarea și-a pierdut interesul, pământul se învârte necontenit. Ca și mingea, șutată acum în Asia, într-un „un-doi” japonezo-sud-coreean. La Yokohoma, pe stadionul International, e o atmosferă incendiară,  nici n-ai fi bănuit că asiaticii sunt într-atât de pătimași. Ronaldo și-a recăpătat vioiciunea  și strălucirea, fotbaliștii  au și ei zile bune și zile proaste. Azi, 30 iunie 2002, „Grăsuțul” ar putea câștiga de unul singur cu o Germanie apatică și cenușie. Întorc capul  în stânga mea și, surpriză, dau nas în nas cu Bayron Moreno, arbitrul ecuadorian care i-a   martelat pe italieni, în „optimi”. Păcatul îi lucește în ochi”[1], se vede taman din Patagonia! Señor, chiar nu-ți crapă obrazul de rușine?” îl iau în pleasnă. Sud-americanul îmi zâmbește părintește și îmi răspunde pe tonul  cel mai blând cu putință: „Puștiulică, fotbalul  a progresat și cu oameni ca noi. Acolo unde nimeni nu s-ar băga, apărem noi și îndeplinim poruncile șefilor planetari. Păi un turneu final de  succes presupune ca țara gazdă să se califice măcar în «sferturi»,  dacă nu în semifinale. Macaronarii n-ar trebui să facă atâta  tam-tam, în 1934,  predecesorii mei i-au ajutat fățiș. Ca și în 1990, numai că din loja dispăruse Mussolini. Calificarea  sud-coreenilor în semifinală înseamnă că fotbalul va atinge și aici o cotă de popularitate uriașă, iar profiturile vor spori  exponențial. Eu n-am  făcut decât să împlinesc dorința boșilor de la Nyon, așa că nu mă mai judeca atât de aspru. Nu eram eu, se găsea altcineva să fluiere în favoarea gazdelor, bye-bye !” Tac, nu mai am cuvinte…

–––––––––––––––––

 [1] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Petru I