… S-au  scurs patru ani, însă eu n-am crescut neam. Cutreier prin aceeași vârstă, dar de data aceasta am poposit  la Roma. Mă opresc  mai întâi la Columna lui Traian să-mi potolesc setea de sacralitate națională și apoi o zbughesc  către Stadio Nazionale PNF, fiindcă  azi, 10 iunie  1934, Italia întâlnește Cehoslovacia, în cea de-a doua finală a Copei del Mondo. Ajung  repejor și în loja oficială îl zăresc pe Benito Amilcare Andrea Mussolini, el este personajul  principal al piesei cu o singură reprezentare. Stă tolănit  pe un fotoliu și vorbește apăsat, de parcă „ar bate monede”, înconjurat de liota argaților în uniforme negre. Ducele are niște  dinți de-un alb  strălucitor, orbitor,  și un rânjet  care mă îngheață. Se agită întruna și dă ordine necontenit, toți îl ascultă  în transă,  nimeni nu cârtește. Lumea îl  aclamă, îl  venerează,  îi soarbe cuvintele de pe buze, îl  divinizează, iar la sfârșit îi înmânează cupa de aur. Benito își scoate vioara și cântă  o serenadă pentru italienii lui, el este campionul mondial al zilei. Uitătura sa piezișă și prefăcută, rece ca un șiș, mă  sperie de moarte. Îmi pun mâinile la ochi și mă rog îngerilor să mă scape de diavol…