… O prind însă  pe cea din 1950, la 16 iulie, pe Maracaná. Tocmai ce-am visat că mă luptam  cu un pește uriaș și, în cele din urmă,  izbândeam să-l trag din apă și să-l pun în barcă. Semnul oniric e rău prevestitor, o furnicătură îmi gâdilă inima, dacă Brazilia… Mă plimb pe plajă,  mănânc banane, mango, maracuja,  beau lapte de cocos și îl implor  pe Cel de Sus să  nu-i nenorocească pe oamenii ăștia  care nu-și doresc decât să se încoroneze regii mondiali ai  bășicii umplute cu aer. De pe colnicul lui Cristo Redentor, stadionul  se zărește ca o  navă cosmică. Parcă ar fumega, îi aud  răsuflarea  grea, trepidantă. Din doi  pași și-o săritură am ajuns. Lângă mine e un băiețel, cred că suntem de-un leat. „Zizinho, Zizinho!” repetă  fericit. De jur-împrejur să fie 200 000 de suflete, nimeni nu le-a numărat cu precizie „Brasil! Brasil!” tună puhoiul ăla de posedați și mi se face milă de ei. De unde să știe că somnul meu le pecetluise soarta. Ghiggia înfige pumnalul în carnea tremurândă a  riocanilor și un vaiet apocaliptic răscolește  Amazonia. Băiețelul plânge din tot trupșorul lui fragil și repetă mecanic: „Zizinho, Zizinho!” Îl petrec pe după umeri și mă podidesc lacrimile, fierbinți și sărate, nestăvilite. Suntem doi copii ai amărăciunii  și jalea noastră lichidă  pare să nu se mai termine niciodată…