…Suedia. Stockholm, Rasunda Stadion, 29 iunie 1958. Cine o fi adolescentul brazilian cu urechi clăpăuge, nu cu mult  mai mare decât mine? Ce negru e ! La mine în țară toți sunt albi, n-am cunoscut un om cu pielea ca abanosul. Aiasta nu-i posibil ! exclam asemenea țăranilor de acasă. Peste vreo 70 de ani, corectitudinea politică nu ne va mai îngădui să le  spunem așa, ci afro-americani. Cum ați zis că-l cheamă pe băiatul ăsta tuciuriu? Mai ziceți  o dată, vă rog? Și vecinul de  scaun, un bătrânel spălăcit, cu ochi albaștri, asemenea cerului scandinav, îmi repetă  înțelegător și răbdător:  „Pelé! Pelé!” Ce mai nume, mă mir ca de o poreclă auzită în sat la mine, obișnuit cu alde „Miau” și „Bleau”, sau „Cacă”. Până să mă lămuresc, noua senzație  a fotbalului  stelar  al Santosului  ia finala pe cont propriu și o pune la gât ca pe o ghirlandă de orhidee. Vreau să mă fac Pelé când o să cresc, ce dacă e negru?! le spun tuturor, iar ei se amuză. Mă necăjește neîncrederea lor, dar lasă-i, le arăt eu mai  târziu, oleacă să mă mai înalț…