A doua carte, și ultima din seria Starea de anormalitate, a apărut la aceeași editură în anul 2003, cu un argument pe care l-am vrut scurt și concis.
Un gând
Nu știu alții cum or fi, dar eu sunt un navetist lucid-pesimist între două halte: cea a trecutului, ademenit de nostalgii duioase și nevindecate, și cea a prezentului, zguduită de revolte și împotriviri, uneori violente, alteori răutăcioase, însa mereu sincere. Pe acest traseu, nu lesnicios, trăiesc o tulburătoare stare de anormalitate, și, criticându-i pe alții, nu fac decât să lucrez la propria mea îndreptare, cum spune filozoful. Cartea de față, din nefericire una fără final, căci anormalitatea e logodită cu veșnicia, este, dacă vreți, jurnalul acestei stări, în care „Mă prezint în fața ochilor voștri reci nădăjduind – ca să-I citez pe Giovanni Papini – cu toate durerile, speranțele și slăbiciunile mele. Nu cer milă, nici îngăduință, nici laude, nici mângâieri, ci numai trei sau patru ore din viața voastră”. Adică exact cât să citiți aceste pagini.
De data aceasta, prefața aparține regretatului Octavian Paler, a cărui dispariție a lăsat un imens gol în cultura română.
Câteva gânduri
Intenția polemică a autorului, când și-a ales pentru rubrica din „Cotidianul” și pentru titlul acestei cărți un verdict atât de sever, „Starea de anormalitate”, e explicită și tăioasă. Dar in ultimii treisprezece ani s-au uzat nu numai speranțele. S-au uzat și imprecațiile. Nu e nimeni surprins, azi, dacă ridici glasul. Mai ales că șoaptele, la fel ca nuanțele, aflate la loc de cinste în vremuri normale, nu mai au, Ia noi, se pare, nici o trecere.
De aceea, această carte trebuie citită pentru a înțelege că a vorbi despre „anormaIitate” e singurul mod normal și onest de a judeca epoca în care trăim. Câtă vreme reușești să vezi că lucrurile despre care depui mărturie sunt „anormale”, înseamnă că, încă, nu te-ai plictisit și speri, încă nu te-ai resemnat, încă mai ții și nu te numeri și tu printre cei dispuși să accepte „anormalitatea” sub formă de „anormalitate normalizată”. Căci, din păcate, pe Ia porțile Orientului, unde ne găsim, se cam poartă tendința de a lua totul „a la légére”. O istorie care ne-a lovit cu capul de toți pereții, făcându-ne să-i dăm dreptate cronicarului care a zis că „bietul om e supt vremi”, ne-a pricopsit cu o neobișnuită capacitate de a „normaliza” anormalitatea. Relele se banalizează repede la noi. Ne obișnuim cu ele și abia le mai remarcăm. Sau le remarcăm ca să facem haz de necaz. Nici măcar scandalurile nu țin multă vreme afișul la noi. Fiecare scandal nou șterge amintirea scandalului precedent, cum șterg valurile, la mare, spuma lăsată de alte valuri pe plajă. Încât protagoniștii lor n-au nevoie decât de un obraz gros și de răbdare. Plictiseala noastră le vine în ajutor.
Marian Nazat e un martor care nu se plictisește. Nu e de mirare că nici cartea sa nu plictisește. Dimpotrivă, ne invită, cu casantă luciditate, să privim „anormalitățile” (și câte sunt !) cu o normală îngrijorare.
Octavian Paler
2002