carte 1Prima carte am publicat-o în anul 2000, Starea de anormalitate, la Editura Evenimentul Românesc. Eram de 3 ani un om liber, statutul de procuror nu mă mai împiedica să-mi strig în gura mare bucuriile, tristețile, dezamăgirile, aleanurile, frustrările… În pagina de întâmpinare mă și explicam, cumva timid, cumva stângaci, ca orice debutant.

Argument

 Am venit din copilărie cu visul de a fi procuror. La sfârșitul lui 1996, mi-am dat seama că nu mai am ce căuta în Ministerul Public, așa încât  am alunecat în avocatură. Am trăit din plin această fractură profesională, încercând să minimalizez urmările rănii lăuntrice, dar, de multe ori, eforturile  au fost zadarnice. Devenisem personajul propriei anormalități, născută din suprimarea vocației justițiare, care dăduse un sens vieții mele. Dintr-odată, mă vedeam cumplit de inutil, într-o lume bântuită de coșmaruri neconsumate. O imensă cantitate de anormalitate ! Simțeam tot mai acut nevoia de a face ceva, care să-mi justifice existența. „Scrie !” am auzit vocea generosului destin, printre zurgălăii sărbătorilor de iarnă din 1998. Am așternut pe hârtie gânduri și cuvinte despre multele anormalități ce ne încolțesc din toate părțile, urâțindu-ne și împuținându-ne. Aveam nevoie  de o moașă literară și m-am trezit în fața lui Ion Cristoiu, căruia i-am lăsat  însemnarile de început, iar după câteva zile am citit în cotidianul „Național” prima „Stare de anormalitate”. După care, rubrica și-a găsit locul, din primăvara anului 2000, în paginile ziarului „Azi”, unde,  ați ghicit !, l-am reîntâlnit pe Ion Cristoiu, de care, iată, mă leagă și această apariție editorială, cuprinzând tabletele publicate în perioada 1995-2000. O mică parte a României anilor respectivi o veți regăsi, sper, în paginile cărții  de față, așa cum am văzut-o eu din fotoliul rece al spectatorului fără  obligații.

Cartea este prefațată  de Ion Cristoiu, moașa mea în ale publicisticii și, de aceea, îi sunt recunoscător peste vremi.

 Un Procuror, dar și un avocat  al neamului românesc

 Cred c-am mai spus cum I-am cunoscut pe Marian  Nazat. Pe vremea regimului Iliescu, am fost anchetat penal  de două ori: Ia plângerea directă a Cotroceniului și Ia auto-sesizarea Parchetului GeneraI. Tânarul procuror în mâinile căruia am căzut nu era altul decât Marian Nazat. În ambele cazuri, m-a surprins plăcut profesionalismul anchetatorului.  Grație acestei calități, dar și încăpățânării de a nu da curs hachițelor politice, chemarea mea Ia Parchet s-a oprit Ia momentul numit: Neînceperea Urmaririi Penale. De aceea, am rămas nedumerit aflând, uIterior, că Marian Nazat a  trecut în avocatură. România nevertebrată, ca să parafrazez titlul unei cărți a Iui José Ortega y Gasset, Espãnia invertebrada (Spania nevertebrată), are nevoie de asemenea profesioniști ai justiției.

De ce a renunțat tânărul Marian Nazat Ia postul de procuror ? Răspunsul aveam să-I gasesc într-o tabletă publicată de el însuși în presă și reprodusă în volumul de față: „Lupta cu monștrii”. Nu mai suportase presiunile politicului. Viața a făcut ca fostul meu anchetator să-mi devină avocat. Ipostază în care, trebuie s-o recunosc, și-a dovedit din plin măiestria. Nici pe vremea când mă cerceta, nici pe vremea când mă apăra n-am bănuit o clipă că Marian Nazat împărtășește patima scrisului. Văzându-i, la un moment dat, semnătura sub o rubrică dintr-un cotidian, nu I-am prea luat în serios. L-am vârât imediat în categoria profesioniștilor dintr-un domeniu ce au drept hobby scrisul, dar mai ales publicatul. Sub semnul acestei credințe, i-am citit una sau două tablete în fuga calului, fără a-i da prea mare importanță. Consecvent, Marian Nazat și-a ținut rubrica săptămânal în ziarul respectiv, după care, nemulțumit de relația cu șefii jurnalului, mi-a propus s-o mute Ia „Azi”, publicație căreia îi devenisem director în primăvara lui 2000. Ne-a trimis textele cu o punctualitate de profesionist al condeiului. Ca director de jurnal, n-ai cum parcurge toate materialele ce urmează să fie tipărite. Recunosc, la fel de sincer, că am dat drumul tabletelor lui Marian Nazat fără să Ie citesc. Puse în pagina dedicată Justiției, le-am crezut simple intervenții de avocat în chestiuni specifice profesiei sale. Într-una din zile, m-a întrebat dacă i-aș putea publica la Evenimentul Românesc, editura pe care o conduc, o culegere a tabletelor sale, împreună cu o prefață ce și-o dorea semnată de mine. M-am apucat să citesc manuscrisul volumului Starea de anormalitate, nu fără iritarea că pierd un timp prețios. Pe măsură  ce înaintam în lectură, uluirea punea stăpânire pe mine. Aveam în față un volum de excepție al publicisticii și, de ce nu ?, al Iiteraturii noastre. Acum, când am dat gata, pe nerăsuflate, textele din Starea de anormalitate declar, cu mâna pe inimă, că Marian Nazat nu e numai un excelent profesionist în domeniul său, dar și un publicist de marcă al României de azi. Ca jurnalist și scriitor, mă încearcă o invidie ascunsă față de talentul său. Contrar părerii mele false și, probabil, contrar credinței împărtășite de cei care-l cunosc doar ca fost procuror sau ca avocat prezent, Marian Nazat e un maestru într-ale scrisului. Mulți iscălitori de tablete și editoriale pot lua lecții de la autorul volumului de față.

Considerându-l, așadar, publicist cu acte în regulă, mă văd obligat să dezvălui câteva din notele specifice ale scrisului său. De remarcat, înainte de toate, capacitatea lui Marian Nazat, rară în peisajul gazetăriei noastre, de a descoperi, într-un fapt, într-o întâmplare, tâlcuri morale și filosofice, pe scurt spus, semnificații generale. Puține sunt tabletele care să nu aibă un nucleu epic: relatarea unei călătorii în țară sau în străinătate, povestirea unei întâmplări trăite atât în ipostaza de cetățean, cât și în  cea de locatar, ca  să-i zic așa, în spațiul justiției, rezumarea unei știri din presă. Unele tablete ating, prin talentul de scriitor al autorului, nivelul înalt al unei schițe. De aceea, o parte din volum poate fi citită ca o culegere de texte literare iscălite de un narator talentat. Acestea, ca și cele în care întâmplarea e concentrată în câteva rânduri, sunt meditații morale, politice și filosofice pe tema României postdecembriste. Marian Nazat nu rămâne închis în teritoriul strict al Justiției.

Deși unele tablete sunt consacrate stării jalnice a uneia dintre instituțiile de bază ale statului nostru de drept, autorul străbate, cu privirea sa iscoditoare, dublată de o meditație avându-și temeiul în lecturi bogate (Paul Valéry, Giovanni Papini, Hermann Hesse, Marin Preda, Marquez, Mihail Sebastian, Anatole France, Dumitru Drăghicescu) și alte teritorii ale societății noastre de la politică până la morală.

Scriam mai înainte că Marian Nazat a renunțat la postul de procuror  pentru cel de avocat. Ei bine, după lectura volumului, se poate constata că autorul a rămas, totuși, un Procuror. România de azi e tratată în scris cu o severitate de Procuror. Marian Nazat întreprinde tulburătoare rechizitorii  ale rețelelor postdecembriste din politică, din economie, din social, din domeniul moral, din cel educativ. Mai mult, trecând dincolo de conjuncturi, el întocmește un dosar penal  maladiilor de care suferă neamul românesc: lenevia, șmecheria, luarea în derâdere a lucrurilor grave, harababura, complacerea în mizerie. N-o face însă cu dispreț. N-o face însă cu o răceală de Procuror. Dincolo de meditațiile sale aspre despre slăbiciunile noastre naționale, stă un iubitor  al acestei țări și al acestui neam. Mai toate rechizitoriile  sale sunt însoțite de un efort de a justifica relele societății noastre de azi și din totdeauna. Antologică rămâne, în acest sens, tableta „Fuga Iui DecebaI”. Marian Nazat avansează aici o ipoteză seducătoare. TotuI, în materie de rău al acestui neam, își are originea în refuzul Iui Decebal de a accepta civilizația romană. Fascinat de ordinea occidentală, avându-și temeiul în moștenirea Romei aducătoare de ordine, de seriozitate, Marian Nazat notează cu melancolie: „Continui să cred că declinul acestui popor a început odată cu refuzul Iui Decebal de a accepta civilizația romană”. Sinuciderea Iui Decebal – continuă autorul – „a pecetluit destinul unui popor și a fost preIuat cu seninătate de urmașii daco-romanilor. Povestea românilor apare ca o curgere continuă de sinucideri morale, politice sau istorice…”.

E Iimpede un Iucru: Marian Nazat e nu numai un Procuror,  dar și un avocat al neamului nostru. Avocatul trebuie ascultat cu sfințenie de către clientul său. Câți dintre noi sunt dispuși să ia aminte Ia cele scrise în acest volum de Marian Nazat pentru a nu fi pedepsiți de istorie ?

 

                  Ion CRISTOIU