poza jurnal

 

 

     Credeam, până să am am în mână cartea sa Jurnalul banalității, că Marian Nazat nu știe să mintă! L-a dat însă de gol chiar acestă carte. Titlul ei, mai bine zis, care este unul… mincinos! Nicio potrivire între el și conținut! Altfel spus, nimic, dar absolut nimic din ceea ce înseamnă conținutul cărții nu e banal.    Marian Nazat s-a indus, dacă pot zice așa, în eroare pe el însuși, stând cu ochii pe realitatea aparent banală a unui an calendaristic. Pe cele 365 de chipuri ale banalității înșelătoare a acestuia.

     Nu i-au fost însă de ajuns ochii propriii pentru a descrie cele văzute. Ar fi ieșit, chiar și așa, o poveste sclipitoare, căci Marian Nazat știe să privescă până departe, în sufletul  întâmplărilor și lucrurilor la care se uită, căci toate acestea au, spre deosebire de foarte mulți oameni, un suflet!  Atunci însă când te uiți și cu ochii cărților pe care le-ai citit la lume, exact ceea ce face Marian Nazat în jurnalul său cu titlu greșit, te podidesc o uimire și o îndorurare cărora e musai să le așterni în cale cuvinte pe măsură. Cuvinte capabile să descrie frumusețea deseori  sălcie a acestor mari sărbători ale sufletului. Ciudățenia existenței  lui Marian Nazat  este că omul pare să aibă o înclinație temeinică spre nefericire, în vreme ce scriitorul care-l locuiește trăiește într-o aproape permanentă stare de sărbătoare. A nu se înțelege sub ploi de confeti, cu lăutari la masă și focuri de artificii deasupra capului! Scriitorul Nazat, fiindcă asta este el cu adevărat, și atunci când scrie articole de ziar, și atunci când semnează cărți, face risipă de cuvinte sărbătorești pentru a se vindeca de mirare și pentru a-și putea ține în frâu îndorurarea, ceea ce nu izbutește, spre binele cititorilor, niciodată, rămând, cu fiecare nouă apariție editorială, la cheremul amândurora.

     Povestind realitatea calendaristică a anului 2014, an  care începea cu venirea pe lume a nepoatei sale, Aria, și se sfârșea cu începutul sfârșitului vieții mamei sale, Floarea, Marian Nazat se povestește, de fapt, pe sine însuși. El se uită, în realitate, la sufletul său, când se uită la lume.

     Doamne, câte se pot întâmpla acolo! Ridicări cu aripile de hârtie ale gândului, până sus, aproape de tălpile lui Dumnezeu, căderi, sub greutatea apăsătoare a nimicniciei vieții, până jos,în fundul pământului! Raiul la un loc cu iadul, lumina cu întunericului, speranța cu deznădejdea, singurătatea cu forfota colorată a mulțimii, amintirile vesele ale copilăriei cu spaimele apropierii tot mai grăbite a bătrâneții, umbra luminoasă a bunicilor în pridvorul casei lor din Islaz, Islazul tot mai bătrân în pridvorul din ce în ce mai întunecat al lumii, lumea luând-o de la capăt prin gânguritul unei fetițe ce abia a văzut lumina zile și aceeași lume ajunsă la capăt prin chinul unei femei în vârstă ce trage să moară, care a fost și ea o fetiță nou născută cândva, dar s-a grăbit să crească, pesemne ca să poată înțelege că viața înseamnă mai multă tristețe decât bucurie, o tristețe dublată de tristețea sărbătorească a fiului său, care nu poate să facă nimic, adică să-i oprească ei moartea, nici puterea cuvintelor lui nu poate face asta.

     Și, peste toate, zilele ce curg dulce-amar, împotrivindu-se banalului și banalității, zile la reverul cărora stau prinse ziceri de filozofi chinezi, menite să le sporească parcă împotrivirea la banal și banalitate. Greu de crezut, dar sufletul în care se petrec  grozăvii atât de mari, toate ale realității fizice, nu ale închipuirii scritorului, ale lui, o spun încă o dată, sunt doar îndorurarea și mirarea, sufletul acesta, ziceam, e înclinat spre pudoare. Cred că din pricina asta se cheamă Jurnalul lui Marian Nazat așa cum se cheamă. În afară de titlu, nu găsești nici cea mai mică urmă de banalitate în cele 700 de pagini ale cărții. Singurul lucru banal pe care-l poți spune despre scriitorul ce împarte aceeași existență cu avocatul Nazat e că primul îl apară pe celălalt de banalitate publicând, și spun asta cu scriitoricească invidie, niște cărți formidabile!