– Ca de pildă, în 1969, la Londra, într-un amical de gală, noua echipă a României remizează cu campioana mondială. Golul nostru înscris, desigur, de Dumitrache, din penalty, în min.74, bietul Banks a plonjat aiurea, în dreapta, iar mingea s-a dus în stânga. Era revanșa întâlnirii de la București, din 6 noiembrie 1968, când 65 000 de spectatori au asistat la o luptă oarbă, pe un teren moale. Campionii mondiali veniseră cu Banks – Wright (’10 McNabb), Labone, B. Moore, Newton – Mullery, B. Charlton – Ball, Hunt, Hurst și Peters. Pe bancă, celebrul Sir Alf Ramsey. Angelo Niculescu și Emerich Vogl îi opuneau pe Gornea – Sătmăreanu, Barbu, Dinu, Mocanu – Petescu (’35 Radu Nunweiller), Gergely – Pîrcălab, Dobrin (’77 Domide), Dumitrache, Lucescu. După cum observi, dinamoviștii constituiau osatura echipei, coloana ei vertebrală. Și doar un stelist, Sătmăreanu, care stătea în cameră cu Mircea Lucescu[1]. Poate că detaliul acesta este semnificativ, explică prezența militarului între titularii reprezentativei noastre. Mai târziu, va mai fi îngăduit un „dușman de moarte“, Puiu Iordănescu, dar aici era vorba de un jucător fuoriclasse. Sporadic și Gigi Tătaru sau Bujor Hălmăgeanu.

Dar haide pe Wembley, pe 15 ianuarie 1969, la partida aceea care a dus la nașterea generației de la Guadalajara! Puține schimbări în unsprezecele de bază, la ei – Hunter și J.Charlton (care a și marcat în min.27), în locul cuplului Labone și B. Moore, iar Stiles (fiul dricarului din Liverpool) la mijloc (dispăruse Mullery), pentru ca în atac să apară Redford, Peters fiind lăsat pe margine. La noi, au fost scoși Barbu, Mocanu, Gergely, Petescu, Pîrcălab și Dobrin și au apărut Boc, Deleanu, Anca, Dembrovschi, Radu Nunweiller și Domide. La sfârșitul lunii, revista Sport avea pe coperta ultimă fotografia naționalei, am păstrat-o cu sfințenie până deunăzi, când ți-am dat-o ție, Marius. Niște tineri frumoși și încrezători, deloc inhibați de faima adversarului. Cred că temeritatea asta i-a făcut să privească mai departe de condiția precară a unui fotbal fără vreo detentă.

Ea explică emanciparea de mai târziu, intrarea noastră în sferturile de finală ale Campionatului European din 1972. Găsim în poza – document personalități puternice – Boc, Dinu, Radu Nunweiller și Lucescu –, oameni care au însemnat foarte mult în destinul de mai apoi al fotbalului românesc. În tribune, 80 000 de spectatori, încântați de travaliul și dispeceratul impecabil ale mezinului Nunweiller, de driblingurile irezistibilului „Corsar roib“, dar și de paradele arădeanului Gornea[2]. Dinamo era încă majoritară și dominantă în structura selecționatei, rapidiștii își vor revendica locurile de titulari în curând – Răducanu, Dan Coe, Lupescu, Dumitru, Neagu…

Știi, Marius, poza de care îți vorbesc a reprezentat pentru mine, vreme îndelungată, un fel de icoană, amintirea cea mai dragă a începutului meu de microbist care…promitea!

– Și pentru mine, Marian. Am regăsit-o printre fotografiile primite de la tine și mai știu că și Boc o păstrează în albumul lui. Poza aceasta este un fel de act al dezrobirii noastre fotbalistice, așa am perceput-o eu, 1-1 pe Wembley, cu campioana mondială însemna ceva nu doar atunci! Ce petrecere trebuie să se fi încins în vestiarul tricolorilor în noaptea aceea!

– Imediat îți povestesc, lumea trebuie să știe, eram doar egalii infatuaților ăia de englezi! După meci, am citit în cartea lui Cornel Dinu, la banchet „S-a băut crunt! apoi, în «Soho» și…Ține-te rigole. Când am plecat spre aeroport, în plină dimineață, Lajos Sătmăreanu, colegul meu de cameră[3], s-a prăbușit în cadă. Nedumerit, mi-a răspuns:

– Procuroare, abia acum m-a prins Bobby Charlton și mi-a făcut alunecare… Vino să mă ridici.“[4]

Ce bărbat chipeș stelistul, mi-a rămas în memorie fotografia lui din revista Femeia, parcă, era îmbrăcat cu un pulover pe gât, de culoare cărămizie… L-am văzut recent, din goana mașinii, nu și-a pierdut farmecul, chiar dacă este septuagenar. Aceeași alură de actor. Altădată, Sătmăreanu mi-a mărturisit că după partida aceea și-au dat seama, au conștientizat că sunt cu adevărat o echipă valoroasă: „Acolo ne-am născut, în sensul performanței fotbalistice. Vă prevăd un viitor frumos! ne-a complimentat Bobby Charlton. Țin minte și banchetul, și întâlnirea cu Valentin Ceaușescu, de la ambasadă…ne-a luat valul, eram tineri și nu știam să bem…“

– Mda, viitorul a fost frumos, dar nu într-atât de frumos pe cum ni-l imaginam noi, mereu campioni mondiali în aula din Cișmigiu, unde se stabileau adevăratele ierarhii și glorii. Iar, acolo, ai noștri erau primii, de departe…

– De acord cu tine, dar n-am terminat cu povestea acelui egal din care ne-am hrănit ani în șir. Într-o zi l-am întrebat pe Sandu Boc cum a fost atunci, la Londra: „Am ajuns la Londra după înfrângerea rușinoasă de la Liège, cu Standard, 5-0, mi-a răspuns. Plecaserăm în Belgia pe 2 ianuarie, după Sărbători. Cârnați, sarmale, șprițuri, ca tot românul, eram total nepregătiți pentru un meci. Înaintea partidei de pe Wembley, nea Angelo ne-a ținut un speach de trei minute, atât. «Dacă Standard ne-a dat 5, ăștia, care sunt campioni mondiali, trebuie să ne dea vreo 10. Dar nu pe voi or să vă dea afară, ci pe noi, antrenorii. Voi o să rămâneți, așa încât jucați pentru voi, să le arătați ce puteți!» Și a plecat. Mircea Lucescu ne-a strâns apoi în vestiar și ne-am uitat unii la alții într-un fel anume. Murim pe teren!, am urlat în cor. Am fugit ca niște draci. Adevărul e că nea Mitică Tomescu ne-a picurat ceva în organism. Noaptea, deși adormeam pe canapea, mă trezeam mereu pe covor zvâcnind din tot corpul. Trupul încă nu se relaxase, era în stare de alertă. Peste ani m-am întâlnit cu Bobby Charlton, la Manchester, când i-a bătut CFR Cluj. S-a uitat la mine, după ce i-am amintit că în 1969 ne-am înfruntat, și mi-a zis: «Aha, te țin minte, jucai dur». De frică, să nu luăm multe, că ne făcuserăm de râs la Liège. Dar nu i-am mai spus asta. Așa a fost atunci…“ Încă de atunci, susținătoare de efort, dopaj? Basm cu anabolizante, cum vine asta? „Eu nu mai țin minte așa ceva, mi-a povestit Sătmăreanu. De multe ori, deși primeam de la doctor fel de fel de pastile, mă prefăceam că le iau, dar le aruncam. Ca și Dinu, și el se ferea. Doar o dată, într-un turneu în America de Sud, la un meci cu Peñarol Montevideo, am înghițit pilulele-minune și o zi, după joc, n-am avut voie să punem bere pe limbă. Poate ne-ar fi ajutat susținătoarele alea de efort, poate nu, cine știe?“

 –––––––––––––––-

 [1] „Cu Lucescu eram adversar în campionat, povestește stelistul, ne știam jocul unul altuia, el centra, iar eu urcam mereu în atac, așa că eram chit. Cel mai dificil adversar mi-a fost un băcăuan uitat de lume, Băluță, nu l-am ghicit niciodată. Și un francez, Loubet, mi-a scos sufletul. Abia debutasem în națională și ne-am dus la Paris. Pe partea mea, o piticanie. Îl mănânc cu fulgi cu tot, mi-am zis când l-am văzut. La prima fază, Loubet ăsta se pregătea să primească. Când tocmai plănuiam să-l «curentez», el a ciupit ușor mingea și am făcut otită, fugea de mânca pământul. Și tehnic ca Marcel Răducanu. Niciodată un atacant nu m-a umilit ca ăla, mă împingea, îmi dădea peste mână, mă șicana întruna. În repriza a doua, nea Ilie Oană m-a schimbat cu Cornel Popa, care văzuse de pe bancă ce mi se întâmplase. Nici n-a intrat bine dinamovistul, că a și sărit cu picioarele pe pieptul năbădăioasei aripi și frenezia ăleia s-a terminat. Loubet al meu, până la finalul partidei, nu s-a mai apropiat de român. L-am mai întâlnit la Nisa, pare-mi-se, i-am amintit și m-a pus să spun și prietenilor săi pățania mea. Nu ne-a ajuns o noapte de taifas…“

[2] La pauză, „Băieții noștri sunt marcați de efort, dar mulțumiți de jocul prestat. Deodată portarul Gornea îl prinde de mână pe antrenorul Angelo Niculescu și-l duce într-un colț:

– Nea Angelo, vreau să vă spun ceva.

– Ce e, Gică?

– Nea Angelo, eu nu mai pot. Vă rog să mă înlocuiți. Angelo Niculescu rămâne stupefiat:

– De ce să te înlocuiesc?

– Nu vreau ca băieții să piardă din cauza mea.

– Dar ai apărat foarte bine, Gică. Ai scos câteva mingi grele de tot. N-are nimeni să-ți reproșeze nimic.

– Știu, nea Angelo. Dar nu cred că o să mai rezist. Englezii vin mereu peste noi. Nu vreau să-mi pierd și capul și să se întâmple o catastrofă.

– Gornea, înțelege-mă bine. Ai apărat fără greșeală, echipa se comportă remarcabil…

– Știu, nea Angelo, dar în repriza a doua vine dezastrul.

– Nu va fi niciun dezastru. Echipa joacă din ce în ce mai bine. Recunoști?

– Recunosc.

– Tu ești un portar tânăr. Ai făcut un joc bun. Ai viitorul în față. Recunoști?

– Recunosc, dar…

– Nimeni nu poate apăra mai bine ca tine azi, Gornea. Ești «în priză». În repriza a doua nu vei primi niciun gol. Hai, fugi, uite, băieții au și ieșit.

Gheorghe Gornea șovăie încă, cu privirile înfipte în podeaua vestiarului de pe Wembley. De afară se aude tropotul crampoanelor pe cimentul tunelului. Angelo Niculescu a ieșit și el fără să mai privească în urmă. Gornea își frământă încă mâinile transpirate de emoție și încordare. Apoi, încet-încet, cu pași șovăitori, se îndreaptă spre teren. Echipa a ieșit de mult. El este ultimul care își ocupă locul în poartă.

– Ce-i cu tine, Gică, de ce-ai întârziat? îl întreabă Boc.

– Mi s-a rupt un șiret la bocanc, răspunde Gornea, mișcându-și brațele ca să se dezmorțească.

Arbitrul fluieră începutul reprizei secunde. În următoarele 45 de minute portarul Gheorghe Gornea va fi imbatabil. Toate mingile englezilor vor fi parate cu o agerime și o siguranță uimitoare“ (George Mihalache, De ți-ar spune poarta mea).

[3] „A fost singura dată când am stat cu Cornel în cameră“, mi-a zis Sătmăreanu.

[4] Cornel Dinu, Zâmbind din iarbă