poza jurnal

 

 

Freddy Gârbaci

Zborul “omului-fluture” şi imaginea epocii sale

    În Jurnalul banalităţii[1], “omul-fluture” este singuraticul plecat să adulmece esenţele lumii, să planeze spre noi orizonturi, să relateze şi să explice; înzestrat cu simţuri ascuţite, neînduplecat de obstacole şi de riscuri, este gata să se apropie de flacăra scrutării şi a cunoaşterii, dincolo de linia de avertizare: “Doar singuraticii sunt în pericol de a-şi pârli aripile ori de a şi le face scrum. Mediocrii nu cunosc această primejdie, fiindcă nu văd niciodată flacăra, nu au năzuinţe care să le aprindă imaginaţia. Cel mult dacă observă focul atunci când îşi încălzesc tingirea cu mâncare, atât”.

     Un astfel de singuratic, de “om-fluture” se mărturiseşte a fi şi Marian Nazat, autorul Jurnalului: retras, discret, dominat de un “sentiment colţuros al ridicolului”, sufleteşte “oprimat de canoane profesionale bicisnice”, nu poate trăi decât repudiind condiţia de “rotiţă într-un angrenaj gripat de ipocrizie şi acceptare fără crâcnire a ordinului ierarhic”. Este omul cu personalitate, cu opinie, omul care nu respiră bine decât în aerul rarefiat al celor care pun la îndoială, discută, contestă, analizează, critică, omul “cumplit de serios”, dar căruia generozitatea nu îi este străină, un fel de “soldat” straniu, care îşi duce lupta singur, cu “gloanţe de hârtie”, “într-o tranşee înspre care nu trage nimeni”…

     Am avut nevoie de două lecturi ale Jurnalului banalităţii: pentru a-mi limpezi impresiile, pentru a-mi clarifica direcţiile narative, pentru a reuşi să “migrez” spiritual, împreună cu autorul, de la o vârstă la alta şi de la o temă la alta. Mă cred în măsură să dau asigurări, în urma acestor lecturi, că este o carte profundă, originală, foarte bine scrisă, dedicată oamenilor, iubirii şi problemelor dificile cărora fiecare dintre noi este chemat să le facă faţă în societatea actuală. Nu este o carte comodă, dar este o carte foarte importantă, depoziţia unuia dintre cei mai avizaţi “martori” ai epocii. Titlul însuşi induce în eroare, poate dintr-un exces de smerenie: nu avem în faţă un jurnal clasic, ci unul original, atipic; nu este o consemnare a “banalităţii” cotidiene, ci o avalanşă de gânduri, de trăiri, de sentimente, de senzaţii literarizate prin care autorul îşi exteriorizează personalitatea plurivalentă. Este cartea esenţelor, a decantării sentimentale şi intelectuale din jumătatea de veac parcursă de avocatul şi scriitorul Marian Nazat. Undeva, la începutul Jurnalului, scriitorul îşi divulgă motivaţiile: “Scriu ca să mă purific şi să nu mă uit pe mine însumi, scriu ca să aduc de veste că exist şi că îmi pasă de ceilalţi. Scriu pentru că nu pot spune altfel ceea ce mă frământă şi ceea ce cred eu că-i frământă pe alţii, scriu pentru că nu pot exista altcumva”.

     Ne-am întrebat, fiecare, ce doză de sinceritate ne este permis să folosim pentru a trăi o viaţă împlinită ca fiinţă socială. Cât şi cum din ceea ce gândim ne putem permite să spunem? În cele mai multe împrejurări puţin, constatăm adesea că sinceritatea şi libertatea gestului şi a opiniei îi atrag imprudentului consecinţe dintre cele mai dezagreabile. Este oare jurnalul, ca gen literar, “supapa” sincerităţii, “rama” adevărului, tărâmul pe care ipocrizia şi minciuna n-au drept de cetate? Am vrea să răspundem că da, dar ar fi o altă formă de amăgire. Sunt atâtea jurnale trucate, atâtea consemnări stridente ale admiraţiei de sine, atâtea vitejii jucate, atâtea fronde şi revoluţii imaginate, încât ne lăsăm greu convinşi că genul mai înseamnă şi altceva decât autoficţiune menită să impresioneze contemporanii şi posteritatea. Este motivul pentru care sunt un cititor ocazional şi rezervat al jurnalelor, le deschid mereu cu suspiciune. Ei bine, Jurnalul banalităţii contrazice astfel de prejudecăţi. Radical, aş spune. Marian Nazat însuşi recunoaşte că sinceritatea îi “joacă mereu feste”. “Onestitatea m-a luat în stăpânire de mic”. Orice cititor exersat va constata că autorul nu exagerează cu nimic caracterizându-se astfel, că în acest “rechizitoriu al epocii” sunt numeroase consemnările de o sinceritate dusă până la asprime (inclusiv faţă de sine).

     Prima surpriză plăcută pe care mi-a oferit-o masivul volum a fost senzaţia de forţă şi autenticitate. “Satul doarme înţepenit. Dimineaţa asta ratată l-a prins obosit de râvna sărbătorilor”. Începutul e abrupt şi plin de promisiuni. Ne răsare în minte, instantaneu, imaginea cinematografică a unui colţ de lume cu aşezări umane mărunte, abia conturate în obscuritatea zorilor, dincolo de un pâlc de copaci cu crengi goale şi îngheţate. Un loc al misterelor, în care “vălătucii de ceaţă au înfăşurat lunca”. Este Islazul, Edenul copilăriei, punctul de intersecţie a tuturor nostalgiilor. Cititorul a fost prins deja în capcana lecturii. Este prima zi a anului şi autorul coboară, singur, pe malul Dunării. Ni-l imaginăm în zorii primului an. Pe o cărare pustie. Ni-l imaginăm ca pe primul om, uimit în mijlocul naturii încremenite. Zăreşte, în treacăt, ruina unei construcţii: e vechiul conac boieresc. Mai târziu, într-o cameră de pensiune, va scrie, subtil, că acel rest de casă naţionalizată este “un monument al demenţei istorice”. O lecţie de reţinut: lucrarea omului nu e durabilă. Specia însăşi s-ar putea dovedi perisabilă. În pragul extincţiei, omul s-ar simţi din nou ca în zori: singur, confruntat cu iminenţa dispariţiei sale. Regretele n-ar mai avea nicio utilitate.

     Jurnalul îşi refuză o cronologie propriu-zisă şi explicită, data nu este marcată la începutul fiecărei zile a anului 2014, însă o putem calcula după numărul citatului care oferă pretextul pentru gândurile, amintirile şi senzaţiile zilei. Aceasta pentru că, suntem avertizaţi în introducere, Jurnalul banalităţii îşi alege ca “moto permanent” o culegere de înţelepciune chineză, cadou primit de autor în ultima zi a anului 2013: sunt 365 de citate, iar Marian Nazat are ideea de a se folosi zilnic de câte unul, spre a provoca cititorul la reflecţie pe marginea “banalităţii” fiecărei zile din anul 2014. Nimic nu este însă banal în această carte de cercetare a marilor direcţii ale vieţii umane, iar anul 2014 nu a fost, cel puţin în ce îl priveşte pe autor, unul al monotoniei. Dimpotrivă. După mai bine de cincizeci de ani de viaţă, Marian Nazat ştie că forţe misterioase îl mobilizează pentru analiză, îi cer un punct de vedere, un verdict (desigur, termen juridic, cules din domeniul atât de familiar autorului), un fel de “bilanţ de etapă”. Poate că el însuşi a încercat să-şi dea seama, scriind, în ce măsură s-a adaptat la lume, cum a comunicat cu semenii, cum şi-a cultivat preajma. Planurile şi “vremurile” naraţiunii se schimbă permanent şi suntem purtaţi, într-un vârtej de nestăvilit, din satul copilăriei în Bucureştiul vieţii adulte, din sala de judecată pe stadionul unei finale de Champions League, de la Turnu Măgurele la New York, de la gândurile funeste provocate de rătăcirile în pădurea întunecată a bolii şi a morţii la luminişurile naşterii sau iubirii erotice.

     Acest an 2014 s-a dovedit a nu fi fost unul întâmplător pentru scrierea impresionantului Jurnal al banalităţii: a fost, pentru autor, unul al începutului şi sfârşitului, al naşterii nepoatei Aria şi al obişnuirii cu gândul despărţirii iminente (şi sfâşietoare) de propria mamă. “Mama a îmbătrânit într-o zi” – aşa încep consemnările de pe 9 ianuarie. Diagnosticul necruţător – intuit de autor printr-un vis premonitoriu demn de literatura realismului magic – este pus chiar în acest an (în a 97-a zi “ne uităm pe o radiografie şi observ că pe creierul mamei a apărut o pată albă”), iar figura mamei străbate întregul jurnal, în diversele nuanţe imprimate de amintirile şi de trăirile fiului: un chip luminos în vremea copilăriei, unul suferind şi deformat pe măsură ce boala avansează şi senzaţiile de neputinţă şi de frustrare se amplifică. Nu ştii să reacţionezi când mama ţi se stinge sub ochi, niciodată nu eşti pregătit pentru grozăvia gândului că nu există împotrivire şi că vei rămâne orfan. Eşti copilul care trebuie să-şi ocrotească părintele, imposibilă conjunctură! Nu ştii cum să-i vorbeşti, nu ştii cum să-ţi manifeşti regretul, recunoştinţa, iubirea… Când ai norocul să poţi traduce în cuvinte intensitatea unei imagini trebuie că e scrisă aşa: “Alaltăieri, mama m-a privit cum n-a mai făcut-o vreodată – lung, tăcut şi fix, tragic. Parcă îşi lua rămas bun de la lume şi voia să-şi umple ochii cu chipul meu”. Ambii, mamă şi fiu, ştiu că nu mai e nimic altceva de făcut: “M-aş lua la harţă cu destinul, dar nu foloseşte la nimic”.

     Tot anul Jurnalului este cel în care autorul se trezeşte faţă în faţă cu un frate vitreg: “fratele meu de tată”, despre care “habar nu aveam că exista în urmă cu câţiva ani”. Fratele locuieşte în Spania, dar se văd la Bucureşti. Cuvintele sunt puţine, nu există identificare afectivă. Impresiile scurtei întâlniri sunt rezumate memorabil de ultima frază a acestui fragment: “Ştiţi că-i aproape imposibil să devii peste noapte fratele cuiva?” Trebuie să fie o senzaţie cât se poate de stranie…

     Nostalgia Islazului, tărâmul magic al copilăriei, este sfâşietoare. Pentru noi, toţi cei din generaţia care a trăit o copilărie – sau măcar o vacanţă de vară – într-o ogradă ţărănească de pe vremea “republicii socialiste” este emoţionantă până la lacrimi o imagine ca aceasta: “luam o felie de mămăligă, o frământam în palme, deşi mă ardea, puneam o bucată de brânză la mijloc şi o făceam cocoloş. Fugeam înapoi în drum, unde ceilalţi mă aşteptau să continuăm miuţa de fotbal sau ţurca. Fugeam şi muşcam lacom din bulgărele acela galben şi gustos, ce mai conta că ţărâna mi se îngroşase pe mâini?” O cunoaştem, cu toţii, pe femeia care “prinsese în pioneze, pe peretele de lângă sobă, un calendar bisericesc şi se uita mereu acolo, ca nu cumva să-i scape vreo cruce roşie“. Este şi bunica noastră, cea care ne-a “îmblânzit” şi ne-a înduioşat cu rugăciunile şi cu posturile şi ne-a luminat copilăria cu iubirea ei domoală şi necondiţionată. Aşa se face că, odată cu depăşirea vârstei copilăriei şi mai apoi a tinereţii, pare că s-au şters de pe faţa pământului specii întregi: “unde au dispărut atâtea în numai jumătate de secol?  În copilărie zburau pe deasupra pomilor turturele… Pe frunzele duzilor călătoreau omizi mari, în toate culorile pământului, de-o frumuseţe păcătoasă… Şi fluturi care mai de care (…) Unde s-au dus toate?” S-au şters şi obiceiuri, şi oameni… ţărani aprigi, cum sunt aceia de “la vărsarea Oltului”, acolo unde “dracu’ stă pitit în gura oamenilor” – chiar el, Împieliţatul, “devenit luceafăr pe cerul gurii” (o metaforă splendidă). S-au dus bunicii, vecinii, o “pleiadă” de personaje marqueziene (apropo, chiar şi Gabriel García Márquez a murit în 2014, anul scrierii Jurnalului), precum Lina lu’ Bleau, cea care “umbla de ceva vreme cu moartea la sân”. Este senzaţională amintirea scenei în care bunicul zace, de-acum neputincios, “întins pe o rână în patul din prispă”, în liniştea unei zile “de vară pârjolitoare”: “Deodată, liniştea aceea apăsătoare era spartă de zbieretul măgarului: <I-ha, I-ha!> Bunicul se ridica în capul oaselor şi începea să înjure. Cu obidă, cu arţag, cu năduf. Arunca în blândul dobitoc cu vorbe grele, cu ocări care mai de care…”. Motivul răbufnirii, astfel cum este consemnat în Jurnal, probează observare atentă şi subtilitate psihologică: “Tata-mare îşi înjura, de fapt, soarta. Simţise – sunt sigur! – că moartea îi dădea târcoale, iar el credea că o speria cu sudalma. Se înşela însă…”

     Relaţia cu religia nu pare una cordială (“Ortodoxismul ne-a îndobitocit în asemenea hal, că nimic nu ne va mai vindeca”), însă raportarea la divinitate este aproape permanentă în tréna de gânduri ce însoţeşte paşii mamei pe drumul fără întoarcere. Găsirea lui Dumnezeu poate fi calea către bunătate: “În armonie cu El ai toate şansele să fii bun, inclusiv cu tine însuţi”. Autorul admite însă că problema divinităţii este şi va rămâne una nesoluţionată, chiar dacă “L-am implorat să mă ferească de rele şi să mă ţină bun, nestricat de viaţă. Nu sunt credincios, ateu n-am curaj să mă declar, întrucât absenţa divinităţii e la fel de improbabilă ca şi prezenţa Sa”.

     Ceea ce uimeşte însă este mulţimea “semnelor” supranaturale care jalonează viaţa autorului. Toate îşi află confirmarea. Pronosticurile fotbalistice date în contextul dialogurilor cu prieteni microbişti (jurnalistul Marius Mitran sau scriitorul Radu Paraschivescu) nu ratează decât rareori. Premoniţiile sunt şi tălmăciri ale viselor, uneori sumbre: “Mă visez într-una alături de un copil, mereu altul. Semnul este rău prevestitor, copilul înseamnă necaz”. Iar a mesteca, în vis, gumă care “se lipeşte de dinţi” înseamnă că “cineva se găteşte de moarte”. Nu sunt simple superstiţii, ci adevărate viziuni, pentru că ecourile lor în evenimentele viitorului sunt certificate, lăsându-ne întrebări şi nedumeriri privind natura timpului, a realităţii şi a percepţiei pe care o îngăduie creierul. Are mintea umană posibilităţi pe care specia nu ştie încă să le exploateze? Cu certitudine.

    Şi muzica poate purta veşti. De pildă, pe vremea când lucra ca procuror, vizita în SUA îi este “anunţată”, în chiar debutul anului 1993, de… Boléro-ul lui Maurice Ravel. Sub vraja muzicii, autorul ştie, ca prin minune, că i se pregăteşte un eveniment “înalt”, iar confirmarea premoniţiei vine după aproape două luni, în februarie, când “în biroul meu a intrat Gordon Mehler, procuror în New York”. Americanul asistă la rapida rezolvare, de către procurorul român Marian Nazat, a unui caz de crimă cu autor necunoscut, apoi “m-a felicitat şi m-a invitat, alături de alţi colegi magistraţi şi avocaţi, în… America. (…) Mi s-au înmuiat picioarele când am auzit, nu îndrăznisem niciodată să visez la aşa ceva. Până atunci nu urcasem în avion şi nu ieşisem din ţară”…

    Această vizită memorabilă în America nu-l împiedică însă să deteste capitalismul, sistemul economico-social şi ideologic a cărui observare şi înţelegere generează interesanta reflecţie potrivit căreia “scoate animalul din om şi operează cu trei categorii sociale: exploatatorii, sclavii şi interlopii. Statul devine un instrument în mâna primilor, cu sprijinul ultimilor, şi este folosit împotriva celorlalţi, mulţi şi nevolnici. (…) Cea mai perversă construcţie a individului are la bază otrava picurată de revoluţionarii francezi: Liberté, égalité, fraternité”. De fapt, probabil că acestor construcţii sociale perverse li s-au pus bazele încă din antichitate, dacă ne gândim că filosofia occidentală “oficială” s-a aşezat pe umerii unor iubitori ai sclaviei, precum Platon şi Aristotel. De altfel, tot în acest Jurnal, Marian Nazat admite că “omenirea nu a cunoscut decât o singură orânduire… cea sclavagistă”. Şi poate că va rămâne singura orânduire cunoscută şi pe mai departe, până când o să ne dăm seama că funcţionăm în tipare mentale scandalos de înguste. În acest context, merită să medităm la ceea ce scria John Gray încă din 2002, în eseul Câini de paie: “Replica timpului la iluziile umanismului este însăşi realitatea: omenirea este fragilă, răvăşită şi lipsită de libertate. Chiar dacă înlesneşte diminuarea sărăciei şi vindecarea unor boli, ştiinţa va fi în acelaşi timp un instrument folosit pentru a perfecţiona tirania şi arta războiului. (…) Fără îndoială, vor mai exista societăţi libere în viitor, aşa cum au existat şi în trecut. Dar acestea vor fi puţine, iar cele tipice se vor baza pe tiranie şi anarhie, sub diferite forme”[2].

     Pe parcursul Jurnalului, autorul ne livrează cu onestitate uluitoare un autoportret brut,  neîndulcit, necosmetizat, de om care s-a acceptat pe sine ca atare, muritor, fragil, în parte răzvrătit şi în parte consolat, sobru, singuratic, onest cu sine şi cu ceilalţi, perfect conştient de calităţi şi defecte. “Deşi sunt blând şi duios, îmi judec cu asprime semenii. Dar ştiţi de ce? Nu mai am răbdare să le ascult apărările…”. Poate că e un mod indirect de a ierta nedreptăţile instanţelor de judecată, observând că tocmai omenescul din judecători îi face atât de lipsiţi de răbdare când trebuie să asculte apărările celor chemaţi să dea socoteală.

     Marian Nazat este un om lucid, care şi-a studiat atent “veacul” (perioadă istorică interesantă, pentru că autorul a trăit jumătate din vârsta Jurnalului banalităţii în comunism, iar cealaltă jumătate în capitalism) şi care depune o impresionantă mărturie despre “suceala” vremurilor şi despre precaritatea condiţiei umane: “Ce neşansă politică pentru generaţia mea! Am prins, la tinereţe, zvârcolirea unui sistem comunist muribund, iar acum, spre bătrâneţe, spasmele capitalismului. Viaţa mea a curs, către mijloc, între două maluri aproape surpate”. Complexitatea personalităţii autorului se dezvăluie treptat cititorului, pe măsură ce avansează în lectură: crescut de mamă în condiţii uneori greu de suportat (“câteva săptămâni am locuit cu mama pe un bac. Pe Dunăre, la Cernavodă”), şi-a dorit să picteze, s-a visat fotbalist (“abandonarea fotbalului va fi prima mea moarte”) şi a devenit jurist. “Întâlnirea cu voluptatea spirituală” a avut loc în studenţie, când “mergeam aproape săptămânal la Sala Radiodifuziunii, pe strada Nuferilor, la concert. Uneori şi la Ateneul Român. (…) Intram într-un fel de rezonanţă mistică, aproape divină, cu sunetul”. Iubeşte dreptul şi, de aceea, alegerea profesiei i s-a părut corectă. Şi-a început cariera ca procuror la Turnu Măgurele, apoi la Bucureşti (“Alergam după criminali de dimineaţă şi până în noapte, nu mai trăiam decât pentru a-i prinde pe asasini. Ficatul a cedat şi am ajuns în spital la un pas de comă hepatică”), pentru ca, la vârsta scrierii Jurnalului, să aştepte în sălile de judecată “devenite halte spre recluziune”, ca avocat deziluzionat: “Trăiesc într-un mediu macabru (…) Drame, tragedii, nenorociri la tot pasul, lumina se zăreşte arar”.

    Sunt, probabil, impresii din zilele nefaste, ca aceea în care autorul se simte “gol pe dinăuntru, un giulgiu în aşteptarea coconului nedevenit vreodată fluture”. Că lucrurile nu stau aşa o dovedeşte chiar scrierea Jurnalului banalităţii, cel care este chiar opera “omului-fluture”. Fără discuţie, Jurnalul este şi carte de înţelepciune. Iată, am selectat câteva aforisme:

  • “Virtuoşii sunt îngăduiţi asemenea ciudăţeniilor de la circ, plăteşti să le vezi, dar nu ţi le doreşti în apropiere. Omenirea de azi propovăduieşte uniformitatea, interşanjabilitatea indivizilor, nicidecum diversitatea”.
  • “Performanţa intelectuală este rareori preţuită, ea nu strânge admiratori. Vulgul miroase a bălegar, iar nu a cer”.
  • “Ca să fii avut şi puternic trebuie să ai alături un demon, fiindcă îngerii te trag mereu de mânecă şi-ţi bat obrazul”.
  • “În cenuşa trecutului nu poţi pescui decât cioburi de adevăr”.
  • “Avocatul nu e nici înger, nici demon, ci doar călăuză printr-un desiş de legi şi de emoţii”.
  • “Cartea este pericolul mortal al capitalismului contemporan”.
  • “Ce caraghioasă este tinereţea, feriţi-vă de ea cât puteţi! După ce trece, trebuie să repari tot ce-ai stricat atunci. Este ca un uragan care ţi-a întors casa pe dos şi apoi nu-ţi mai ajung zilele să-i refaci uşile, ferestrele, acoperişul…”

     De ce trebuie să ne încredem în flerul lui Marian Nazat? Iată, ne-o spune el însuşi: “Am cunoscut criminali odioşi şi tâlhari feroci, hoţi simpatici sau jagardele, escroci fără scrupule, corupţi lacomi ori găinari… N-am ratat nicio categorie de păcătoşi!” Viaţa de procuror a fost tumultuoasă. Autorul a ajuns şi la Halifax, în Canada, pentru a-i interoga “pe taiwanezii care aruncaseră în ocean doi români aflaţi clandestin la bordul vaporului”. Cu toate acestea, prezentul este al deziluziei, atât de intensă încât caută să-şi ţină rudele la distanţă de “experimentul dezumanizant” aflat în plină derulare în casa justiţiei: “Fiului i-am interzis să flirteze cu Dreptul penal, fiicei i-am sugerat să fugă cât mai departe de lumea juridică. Este o lume urâtă, cu ifose şi izmeneli aproape comice, un mediu septic”… Dar omul acesta nu ştie să râdă, nu se bucură de nimic, nu-i e pe plac niciuna dintre ofertele vieţii? ar putea veni întrebarea. Sigur că ştie să se bucure, sigur că apreciază şi admiră frumosul (în fragilitatea şi candoarea nou-născutei nepoate Aria, în natură, în trupul femeii, în paginile unei cărţi bune, într-un concert transmis pe Mezzo, în purtarea simplă a unui ţăran, în “maternitatea” porumbului înflorit pe un câmp, în cuvintele înţelepte ale unui prieten precum Augustin Buzura sau Marius Mitran), sigur că are momentele sale de graţie şi de “desfătare vizuală unică” (precum atunci când vizitează Siena), ba chiar de… fericire (cum i se întâmplă într-o zi de toamnă, la Bruges, în timp ce “orologiul bate ora prânzului şi Oda bucuriei răsună tulburător, triumfător”). Jurnalul banalităţii este şi jurnalul amorului, al pasiunii, iubirea aceea mistuitoare ce poate ţine loc de hrană, de raţiune şi de credinţă, iubirea pentru femeia care ştie să “râdă larg, de i se vede inima”. Visate sau reale – dar care e diferenţa? –, episoadele erotice stârnesc reverii şi trezesc simţuri, sunt atât de sugestive încât devii unul dintre bărbaţii aceia “cu poftele răsculate”, care “se înghesuie s-o atingă” pe femeia dansând kyzomba. Este atât de pioasă – iertat fie-mi termenul! – maniera de exprimare a preţuirii faţă de femeie în Jurnalul banalităţii (“Femeile din viaţa mea m-au ajutat să mă recompun. Fiecare parte din mine le poartă numele. Fără ele aş fi rămas un neterminat. Le sunt îndatorat pe veci”), încât n-ai cum să nu regreţi că autorul nu şi-a încercat talentul şi într-o operă de ficţiune dedicată femeii şi iubirii senzuale. Nu-i deloc târziu s-o facă, desigur…

     Gata oricând să apere valorile culturale ale românilor (“mă fascinează creaţia noastră artistică, îi găsesc înţelesuri de-o profunzime irepetabilă altundeva. Cât despre limba română, o iubesc cu desfrânare!”), Marian Nazat nu se regăseşte în societatea de astăzi. Am ajuns un popor bolnav de nervi, fricos şi isteric, pentru că media ne ţine captivi în fotoliul de telespectatori spre a ne oferi un neîntrerupt şi penibil spectacol de circ: “Reporterii s-au cocoţat pe mormanele de zăpadă, înalte până la streaşina caselor din chirpici, şi urlă ca apucaţii”. Autorul jurnalului constată, amar, dar cu evident talent literar, că aceşti “dezechilibraţi imberbi” sunt, la rându-le, victime şi unelte: “Sunt plătiţi să desfigureze iarna, de data aceasta. Altminteri, desfigurează destine şi întâmplări. Dumnezeule, dar noi suntem părinţii lor!” Justă şi necruţătoare observaţie, să recunoaştem! Îmi aminteşte de Giorgio Agamben şi de a sa ruşine de a fi om (împrumutată de la Primo Levi), tipul de ruşine care m-a ajutat să-mi înţeleg pasivitatea politică: “Primo Levi ne-a arătat însă că există azi o <ruşine de a fi oameni>, ruşine de care a fost atins într-un fel sau altul fiecare om. Era – şi este în continuare – ruşinea lagărelor, faptul că s-a întâmplat ceea ce nu trebuia să se întâmple. Şi aşa cum s-a spus pe bună dreptate, e o ruşine de acest fel cea pe care o resimţim astăzi în faţa unei vulgarităţi extreme a gândirii, în faţa anumitor emisiuni televizate, în faţa chipurilor prezentatorilor lor şi surâsului sigur al acestor <experţi> care îşi pun jovial competenţele la dispoziţia jocului politic al media. Oricine a resimţit această ruşine tăcută de a fi om a rupt, în sinea sa, orice legătură cu puterea politică în care trăieşte. Ea îi hrăneşte gândirea şi este începutul unei revoluţii şi al unui exod al căror final abia putem să-l întrezărim”[3].

     Şi Marian Nazat este unul dintre cei care au rupt legăturile cu puterea politică în care trăiesc: “I-am cunoscut în anii din urmă pe aproape toţi oamenii care au decis sau decid soarta României. Ei bine, toţi ăştia sunt într-atât de colerici şi de necuviincioşi, încât nu ţi i-ai dori o secundă în preajmă”. Foarte interesante şi elocvente sunt momentul şi motivele demisiei din procuratură. Aceasta a avut loc în 1996 (anul câştigării campaniei prezidenţiale de către Emil Constantinescu), după o întâlnire cu una dintre figurile emblematice ale revoluţiei din decembrie 1989. Au discutat şi despre reforma justiţiei, iar autorul Jurnalului a aflat “ceea ce urma să se întâmple în România recucerită de ţărănişti”. Formula este enigmatică, Jurnalul nu explică ce anume urma să se întâmple, cert este doar că, după această discuţie dintr-o sâmbătă, “luni mi-am depus demisia. Nu mai puteam rămâne într-un sistem aflat la cheremul politicului. Parcă cineva îmi trăsese vălul de pe ochi şi descopeream că soarta mea profesională va fi mereu decisă într-un sediu de partid”. Dar asta nu a fost tot, a mai existat “un motiv pentru care am plecat din sistem: lipsa de loialitate, cinismul acestuia”. Autorul se referă la înlocuirile nemotivate din posturi de conducere ale Parchetului, fiindu-i clar că, “dacă rămâneam şi acceptam un post de conducere aş fi păţit aşijderea la un moment dat, la răsucirea partidelor politice în fruntea ţării”. Şi să mai consemnăm şi un al treilea motiv, alt exemplu de francheţe: “Mi-am zis că nu pot trăi până la capăt vânând oameni, căpătasem apucături de monstru”. Probabil că nu tuturor le este accesibilă psihologic o astfel de mărturisire…

     Lectura ne convinge că autorul este un om cu autentic simţ al echilibrului, al proporţiilor şi al echităţii, un om care refuză să-şi facă soclu din funcţia publică, deşi nu lipsesc ocaziile. Simpla enumerare a funcţiilor refuzate face dovada deplină a stăpânirii de sine şi a absenţei tentaţiei de a locui jilţurile puterii: deşi i s-a propus, n-a vrut să fie nici procuror general, nici adjunct al ministrului de interne, nici ministru al justiţiei. La un moment dat, un politician de rang înalt îi cere să accepte candidatura la Primăria Capitalei. Desigur, Marian Nazat declină oferta, iar în locul său candidează… cel care avea să devină mai întâi primarul Bucureştilor şi apoi preşedintele României! (cititorii care nu-şi pot stăpâni imaginaţia se vor întreba, inevitabil, “cum ar fi arătat România astăzi dacă… ?”)

     În legătură cu omul politic se cere evidenţiată şi o altă observaţie interesantă din Jurnalul banalităţii: “ajuns în faţa judecătorului, politicianul se bucură de o singură prezumţie: cea de vinovăţie”. Probabil că aşa este, însă pare inevitabilă întrebarea dacă pentru actuala stare de conflict social nu este responsabil, în mare măsură, tocmai politicianul. Trăim, cu siguranţă, reversul vremurilor când politicianul nu ajungea să invoce prezumţii în faţa justiţiei, pentru că se considera – şi chiar era, de facto – intangibil. Politicienii (fie că au avut calitatea de guvernanţi, fie pe cea de parlamentari) s-au jucat în mod iresponsabil cu normele juridice şi cu “reformele”, aruncând dreptul într-o stare de provizorat continuu, dislocând magistraţii ca pe pionii de pe tabla de şah şi transformând excepţiile în reguli. Modul în care politicianul este tratat astăzi dovedeşte că moravurile nu sunt împietrite şi că felul în care omul politic, conducătorul a înţeles şi structurat justiţia, ca pe o armă împotriva calicilor, rivalilor şi antipatizaţilor, i se poate întoarce împotrivă şi îi poate exploda în faţă. În sensul acesta interpretez şi ceea ce autorul Jurnalului îi spune unui client celebru şi bogat care “se simte abuzat”: “Toţi sunteţi la fel, vă aduceţi aminte că aveţi calitatea de oameni ai cetăţii abia după ce sistemul pe care l-aţi slujit vă striveşte”. Perfect adevărat.

     Problema este că, treptat, practicarea dreptului, activitatea pe care Marian Nazat a simţit-o iniţial ca fiind chestiune nu de alegere, ci de vocaţie s-a transformat în supliciu din cauza senzaţiei inutilităţii. În Jurnal sunt consemnate stări de saţietate sau de revoltă: “nu vreau să mă ridic din pat, îmi este silă să mă bărbieresc şi să plec la tribunal”; “este îngrozitor să fii avocat în dosarele cu final ştiut dinainte”. La ce a fost redus avocatul? Iată, este această “maimuţă festivă”, care “îşi joacă rolul cu conştiinciozitate”. Uneori până la patru dimineaţa, pentru că “legătoria” funcţionează la capacitate maximă, aproape fără pauză. “Justiţia de noapte mi se pare odioasă”, mărturiseşte autorul. Senzaţia de disfuncţionalitate a sistemului politico-judiciar (pentru că aplicarea normelor nu poate fi desprinsă de maniera de adoptare a lor) devine atât de puternică încât gândurile sunt morbide: “Sunt cioclu în procesiunea judiciară din care nimeni nu iese teafăr”. Intri în templul dreptăţii şi “în sala paşilor pierduţi calci pe leşurile speranţelor de peste zi. Mormane în descompunere. Miasmele s-au ridicat până la tavan şi abia mai respiri. Te astupă duhoarea”. Ai senzaţia că autorul exagerează, literaturizează… Dacă vrem să ne păstrăm, cât de cât, sănătatea mintală trebuie să mai credem în semeni, în Bine, în Iubirea de adevăr şi de înţelepciune, în Dreptate şi în Frumos, nu-i aşa? Platon ne-a învăţat, acum mii de ani. Dar citeşti, în Jurnalul banalităţii, scena în care unui fost judecător (între timp trecut în avocatură) îi este pusă în faţă propria hotărâre: autorul i-o oferă spre lectură, după ce şterge numele membrilor completului de judecată. Îi solicită părerea. Replica fostului judecător este năucitoare: “Cine sunt tâmpiţii ăştia care au dat o asemenea soluţie?” Nu se recunoscuse în operă. Era tot o formă de a “călca pe leşurile speranţelor”…

     Teribile sunt rândurile scrise sub impresia travaliului profesional din curtea justiţiei: “S-au audiat martori şi inculpaţi. Ore de tortură. Oameni treziţi cu noaptea în cap, speriaţi şi nedormiţi. Îi simt cum tremură de teamă, cum se îneacă din când în când cu vorbele rostite”. Îţi spui, nedumerit, că nu într-o atmosferă de frică generalizată ar trebui să se soluţioneze litigiile într-un stat ale cărui instituţii sunt copia celor recunoscute în lumea occidentală drept umaniste, echitabile, echilibrate, civilizate… Oare chiar suntem însă, cu adevărat, o specie care a descoperit calea de acces la civilizaţie? Să nu ne grăbim cu răspunsul afirmativ. Savantul Carl Sagan, de pildă, îşi exprima scepticismul în legătură cu acest subiect scriind că “unele dintre deprinderile epocii noastre vor fi fără îndoială considerate barbare de către generaţiile viitoare”, iar marele avocat american Clarence Darrow spera că “într-o bună zi, poate, o lume mai înţeleaptă şi mult mai umană se va minuna de cruzimea şi de ignoranţa noastră, aşa cum noi ne minunăm de barbaria trecutului”. De altfel, s-ar putea ca acea societate care se va minuna de cruzimea şi de ignoranţa noastră să nici nu fie foarte îndepărtată, de vreme ce neurobiologia a enunţat deja blasfemia supremă: că liberul arbitru şi conştiinţa de sine ar fi doar iluzii. Sigur că statele, în forma lor actuală, n-au cum să oficializeze astfel de cuceriri ştiinţifice deprimante, pentru că ele ar ruina de la temelie tot sistemul responsabilităţii individuale, aşa cum îl cunoaştem astăzi.

     Unul dintre cele mai perfide mijloace de a cultiva cruzimea şi ignoranţa este să pui sabia în mâna unui tânăr şi să-l îndemni la a reteza captete sub cuvânt că slujeşte “binele comun”. Este unul dintre marile avertismente etice lansate de Marian Nazat în Jurnal: “Mirajul puterii de aici începe, din autoritatea cu care statul te-a învestit la o vârstă nepotrivită. Şi autoritatea cu pricina o exerciţi cu excesul tinereţii, pe care nu-l sesizezi măcar, instigat de un sistem născocit să-i înfricoşeze pe ceilalţi. Câtă vreme îi eşti o piesă componentă nu conştientizezi rolul pe care îl joci, dimpotrivă. Ai senzaţia că justiţia este un atribut cu care divinitatea te-a înzestrat doar pe tine şi pe câţiva aleşi. Te dezveţi să-i asculţi pe semenii tăi şi să-i priveşti cu compasiune, îi măsori pe toţi cu norma juridică punitivă şi, treptat, îţi pierzi raţiunea”. Să-i asculţi? Să-i priveşti cu compasiune? Hm, pentru asta ar fi nevoie ca purtătorul autorităţii să nu fie mediocru şi comod, ceea ce nu-i puţin lucru. Şi e nevoie de experienţă, de o vastă cultură, de tact şi de înţelegere. E nevoie să-ţi cântăreşti atent personalitatea şi să-i ţii în frâu expansionismul. Când exerciţi autoritatea “cu excesul tinereţii” nu asculţi pe nimeni, iar compasiunea ţi se pare o prostie, un cuvânt neinteligibil. N-ai de făcut decât anunţul solemn al tânărului judecător din paginile Jurnalului banalităţii: “Aici nu e loc pentru emoţii sau sentimente”. Aproape că-ţi vine să te întrebi dacă nu asta era inscripţia citită de personajul lui Dante pe poarta iadului! Îţi aminteşti, cu jenă nespusă, că era alta, mai blândă (Michiduţă cel bătrân te soma să laşi în afara incintei doar speranţele, nu toate sentimentele!) şi îi cauţi marţialului tânăr altă scuză: aproape că-ţi vine să crezi că un astfel de magistrat are un simţ al umorului negru, că l-a citit şi l-a înţeles pe Kafka. Dar magistratul vorbea serios, asta e drama fundamentală! Lucrurile stau cumva invers, Kafka este cel care a avut geniu, tocmai pentru că a demontat prea bine mecanismul procesului care n-are loc de emoţii şi sentimente (ceea ce i-a atras marelui scriitor o discutabilă aură de practicant al literaturii absurdului). Chiar dacă te simţi strivit ca o muscă, după ce ai fost prins în angrenajele unei maşinării care nu-ţi poate procesa obiecţiile, se pare că în spaţiul strivirii tale nu e îngăduit nici măcar să-ţi strigi disperarea. Ţi se pretinde să mori mut, discret şi inexpresiv. Dar tot Kafka ne scoate din aporie, şoptindu-ne că maşina de strivit a scăpat de sub controlul uman, că însuşi paznicul de la poarta legii “se teme de lucrurile cu care vrea să-l înspăimânte pe om”. Dincolo de aparenţe, paznicul îşi trăieşte propria teroare; contrar discursului oficial, lasă loc pentru emoţii chiar în ceea ce îl priveşte, se pare…

     Spre final, tonul Jurnalului banalităţii pierde orice urmă de optimism legat de contextul social. Autorul este convins că timpul său ar fi trebuit să fie altul, pentru că “epoca asta m-a îmbolnăvit, m-a stors de energie şi de speranţă. Mă apropii de final şi-mi dau seama că m-am hrănit cu două iluzii – comunismul şi capitalismul –, care, în fapt, n-au fost decât nişte minciuni amare”. Este blestemul pe care l-au înfruntat, socotind doar istoria recentă postbelică, două sau trei generaţii de “estici” folosiţi în jocuri strategice complicate. Ne putem imagina că astfel de reflecţii deprimante au loc, simultan, în creierii a zeci de milioane de oameni conştienţi că nu mai au cui să se explice şi nici de unde să aştepte înţelegere şi consolare. Pentru că “oamenii-fluture s-au împuţinat, abia de-or mai fi câţiva în lumea asta cariată de carierişti şi oportunişti”.

     Gloata de orbi şi de subjugaţi îşi recită mai departe sforăitoarele discursuri servite de-a gata, cele în care sunt descrise luminoasele lumi viitoare – neapărat viitoare, niciodată actuale… Şi sacrificaţii din toate Islazurile lumii acesteia strâmbe devin, pe rând şi de-a pururi, “suflete plecate dincolo”, conduse “în veşnicie cu două stinghii din lemn petrecute una peste alta !”

[1] Marian Nazat, Jurnalul banalităţii, Editura RAO, Bucureşti, 2015, 718 p.

[2] John Gray, Câini de paie, Ed. Humanitas, 2009, trad. Mirela Munteanu.

[3] G. Agamben, Mijloace fără scop. Note despre politică, Ed. Tact, 2013, trad. Alex Cistelecan, p. 98.