M-am întrebat adesea cum a fost în realitate momentul acela istoric. Comuniștii i-au dat conotația care servea interesului lor ideologic și, ca atare, l-au confiscat. După 1989, s-a trecut la reevaluarea evenimentelor de la 23 august 1944, în sensul unei minimalizări specifice noilor precepte ale politicii europene. Mă interesa, firesc, să știu măcar anunțul făcut de media internațională la auzul știrii că România a întors armele. Deunăzi, am aflat de la Virgil Gheorghiu1 că: „În seara asta, transmisiunea se întrerupe brusc. Cum tai un fir de mătase. Vocea gravă a spicherului anunță:
– Ne întrerupem emisiunile pentru că s-a produs un eveniment foarte grav. România a capitulat fără condiții. Țara a fost invadată de trupele sovietice. Regele însuși este cel care a anunțat la radio ocuparea regatului. A cerut armatei să depună armele și să se pună la dispoziția ocupantului fără să opună nici un fel de rezistență. Potrivit ultimelor noastre informații, trupele sovietice au pus deja stăpânire pe întreaga țară. Granițele au fost închise. România este ruptă de lume.
Soția mea și cu mine rămânem înmărmuriți. Nu ne vine să credem. Nenorocirea e mult prea mare ca să-i dăm crezare. Dar spicherul reia citirea comunicatului, a doua oară, apoi a treia oară. Același text, integral. Soția mea izbucnește în plâns. Țara noastră, regatul României, nu mai există. A fost ștearsă de pe harta națiunilor, dintr-o trăsătură de condei, într-o clipă. Surorile, frații, părinții noștri, întregul nostru popor e captiv. Pământul ne fuge de sub picioare. Soția mea și cu mine suntem suspendați în gol, fără nici un punct de sprijin. Asemenea arborilor dezrădăcinați, asemeni trunchiurilor retezate, asemeni lemnului mort care plutește, în furtună pe valurile dezlănțuite ale Istoriei. Departe de pământul nostru, de poporul nostru.
Cu numai câteva clipe în urmă îi urasem soției mele să fie fericită, atât de fericită încât pământul pe care calcă să nască trandafiri. Acum nu va mai avea un pământ al ei pe care să calce, nu va mai avea nimic decât un pământ străin. Și care va naște doar trandafiri sălbatici, fără flori, ci numai cu spini”.
Scriitorul se găsea atunci la Zagreb, atașat cultural la ambasada din Croația. Dacă toți am simți pentru România aidoma poetului și prozatorului surghiunit de bunăvoie în Occident, țara noastră ar avea astăzi altă soartă. Cu mult mai bună și mai demnă. Dacă….
1Ispita libertății, memorii II, Editura „Gramar”