Dimineața se ivește blând, ocazie ideală s-o pornim înspre mănăstirea Râmeț[1], pe un drum ocolitor. Ne afundăm în sălbăticie, prin satele ce-și plâng fiicele și fiii plecați în pribegia post-comunistă… Ici-colo, câte o siluetă de bătrânică sau de moșneag prelingându-se pe lângă colibele cu acoperișuri țuguiate, ca-n vremea lui Horia, Cloșca și Crișan… Am senzația stranie că traversez un tunel al timpului în vatra aceasta de românism trunchios și îndărătnic, într-atât de drag mie !
Neatenți la waze, ne trezim pe „Transapuseana” și peisajul e o continuă și nestăpânită încântare ! Ah, de-aș avea două trei perechi de ochi, să mă satur de frumosul dimprejur ! În cele din urmă, cu un ocol binecuvântat, ajungem la lăcașul de măicuțe vizitat cu vreo două decenii înainte. Oho, și ce surpriză ! Plăcută, bineînțeles ! S-au construit noi chilii, biserica și-a primenit straiele, miroase a smirnă și a serafimi. Aprind o lumânare și mă rog Celui de Sus să nu pierim ca neam.
Ne întoarcem la Colțești prin Teiuș și Aiud. Ultimul îmi stârnește frisoane concentraționare, deși orășelul înseamnă și cetatea cu turnurile celor patru bresle, nu numai temuta închisoare destinată umilirii și stârpirii rămășițelor burghezo-moșierești.Chiar, nimeni nu se sinchisește de împovărătoarea moștenire a damnatei urbe și de nevoia schimbării brand-ului ei ? La naiba, au înflorit zarzării și corcodușii, magnoliile îi însoțesc în explozia de culori și parfumuri ! Slavă Domnului, noua ordine mondială n-a scos în afara normelor prohibitive și curgerea anotimpurilor!
Seara, prietenii, 31 la număr (implacabilul număr 13, răsucit invers !), mă răsfață cu o surpriză de neuitat, emoție în stare pură ! 31 de prăjiturici – tort, cu titlurile cărților mele, dosite sub o pojghiță dulce și subțire, sunt aduse pe un gheridon. Pe fiecare este scrisă o cifră ori două, și mesenii sunt obligați să indice volumul (în ordinea cronologică a apariției), dacă doresc să-și desfete papilele gustative cu delicatesele pregătite la Constanța de Flori și Jan. Câțiva, trișorii, desigur !, cheamă în ajutor Inteligența Artificială, speriați de perspectiva ratării porției de desert, și râdem, și ne distrăm precum adolescenții, că d-aia ne și strângem periodic !
Ațipesc anevoie și somnul îmi este alungat de stropii ce cad sacadat pe acoperișul mansardei… Ehe, ce de frămăntări mi s-au îngrămădit pe pernă și nu-mi dau pace ! Le îngădui cu de-a sila până în zori și mă grăbesc să cutreier zona Rimetea[2], satul ce va fi inclus curând în patrimoniul UNESCO. Locuințele sătenilor strălucesc de curățenie și chiverniseală, te îndeamnă să le treci pragul și să le guști bunătățile culinare[3]. De aici, mergem la mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” ( din vecinătatea așezământului monahal ocrotit de Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail), ctitorită în anul 2006, ale cărei picturi au fost isprăvite deunăzi, o construcție cu iz pravoslavnic. Împielițatu’ nu mă slăbește și-mi șoptește parșiv la ureche: „E mai bine să stai într-un bar gândindu-te la Dumnezeu decât să stai în biserică gândindu-te la bere !”[4] Piei, Satană !, îl gonesc și implor iertare Atotputernicului celor mișcătoare și nemișcătoare ! „Haideți la Băișoara !” le propun însoțitorilor, stârnit de aducerile aminte. Numai că stațiunea ce m-a fermecat cândva e mai sus, la 20 de kilometri depărtare de comună… Renunțăm și ne înapoiem la conacul udat de prăvălirea necontenită a norilor apoși și cenușii, sumbri de-a dreptul.
Ca-n orice poveste, sfârșitul se bulucește inevitabil… Duminica ne gonește acasă, pe o vreme ursuză. Cercetez posomorât orizontul și zâmbesc brusc. „Și pământului îi place masajul”, a găsit de cuviință un producător de motosape să-și aleagă ca reclamă. Nu neg, din contră, însă nespus îi place… carnea de om, că nu se mai satură să ne tragă lacom în pântecele-i niciodată plin, hulpavul ! Hodoronc-tronc, pe alt panou, o întrebare tembelă: „Unde vei petrece veșnicia ? Citește Biblia !” Pe toți dracii, nu cu voi, profanatori ai sfintei naturi prin fel de fel de tâmpenii publicitare ! Iar întru îndreptarea voastră, vă recomand „Conacul Secuiesc”, sigur vă veți purifica prin eliberarea de duhurile rele !
[1] „Mănăstirea Râmeț este unul dintre cele mai vechi așezăminte călugărești din Transilvania. Ridicată în Munții Trascăului, pe lângă râul Geoagiului (în limba dacă Germisara) într-un loc numit de mocani «Valea Mănăstirii», bisericuța cu hramul Izvorul Tămăduirii poartă ascunse în zidurile-i firave nu puține taine. Se cunoaște cu precizie că al treilea strat de fresce de pe zidurile interioare a fost pictat de Mihu de la Crișul Alb în 1377. Acest element face din lăcaș unul dintre puținele biserici românești de piatră databile, poate, în secolul XIII. Mănăstirea și biserica s-au aflat sub protecția lui Matei Corvin, a voievodului Radu Vodă cel Mare, precum și a lui Mihai Viteazu, care a refăcut-o. Mănăstirea păstrează, în registrul iconografic pictat în interiorul ei, una dintre imaginile rare ale episcopului unit al Blajului, Ioan Inocențiu Micu-Klein, ca protector al lăcașului de cult. Perioada zbuciumată a celei de-a doua jumătăți a secolului XVIII, marcată de luptele confesionale dintre români, cu acea răscoală pornită de călugărul Șofronie (străin de neamul românilor transilvăneni, după cum consemnează cronicile vremurilor), este consemnată de unul dintre călugării uniți (bazilitani) de-aici: «Scris-am eu Silvestru monahu când au stricat necredincioșii mănăstirea de la Râmeț și cea de la Geoagiu, la anul 1762, în august 20, într-o zi de sâmbătă spre pieirea loru». După o nouă distrugere, ca represalii pentru participarea localnicilor la răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1785), biserica este refăcută în 1792. Mănăstirea se redeschide la 1940, iar în 1955 sinodul hotărăște transformarea ei în mănăstire de maici. În 1959, este desființată de comuniști, dar maicile revin în 1962, sub «acoperirea» unei secții de covoare. (…)
Numele acestei mănăstiri este legat în mare măsură de cel al episcopului de Alba-Iulia Emilian Birdaș (1921–1996). În decursul episcopatului său a fost efectuată o complexă operație de ridicare a bisericii vechi cu 2 metri și 8 centimetri (astfel fiind salvată de la distrugere) și concomitent a fost construită biserica nouă cu Hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, numită și Catedrala Munților Apuseni. Preasfințitul episcop Emilian Birdaș a spus în acest context: «Cele două biserici de la Râmeț vor grăi peste ani și veacuri despre credința poporului român născut creștin, despre iubirea de neam și glie strămoșească a fiilor lor, de unitatea tuturor în duhul dragostei creștine».
La 5 iulie 2019, la Mănăstirea Râmeț a izbucnit un incendiu, la biserica nouă, ce a fost lichidat după aproximativ 13 ore. Cauza probabilă a incendiului a fost un scurtcircuit la un conductor electric defect sau izolat necorespunzător de la mansardă.
Focul a distrus o suprafață de 1 000 de metri pătrați de acoperiș, a ars structura din lemn a acoperișului cu învelitoare din tablă. Aproximativ 50% din acoperiș s-a prăbușit, dar fără a fi afectate spațiile din interior decât într-o proporție de 20% la nivelul etajului. Au fost afectate mai multe bunuri personale din chilii, precum și obiecte de cult (icoane, veșminte, cărți etc)”. (Wikipedia)
[2] Wikipedia mă lămurește: „În cele opt secole de locuire neîntreruptă, Rimetea a cunoscut mai multe perioade antagonice, oscilând de la starea de sat medieval oarecare la aceea de oraș înfloritor în secolele XVII-XVIII și având parte de un lung declin de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la sfârșitul secolului al XX-lea, când reajunsese un sat oarecare de la poalele Munților Apuseni.
Începând cu anii 1996-1997, localitatea trece printr-un proces de tranziție la mai multe niveluri. Din punct de vedere economic, în aproximativ un deceniu și jumătate, localitatea a trecut de la un model economic bazat pe agricultura de subzistență, la o economie variată, în care serviciile turistice aveau o pondere importantă. Din punct de vedere socio-cultural, comunitatea din Rimetea a cunoscut o schimbare la fel de profundă ca aceea din domeniul economic: cetățenii localității au ajuns să-și valorizeze patrimoniul arhitectural (în principal casele construite în secolele XVII-XIX), să-și dorească renovarea patrimoniului în defavoarea înlocuirii vechilor edificii cu altele noi, să se mândrească cu el și să învețe cum să-l păstreze nesufocat de noile intervenții urbanistice. Datorită eforturilor de conservare depuse de localnici și de ONG-urile implicate în proiect, în 1999 localitatea Rimetea a fost distinsă cu premiul Europa Nostra al Comisiei Europene pentru conservarea patrimoniului cultural material. Proiectul de conservare a patrimoniului derulat la Rimetea a fost primul proiect de acest tip din România distins cu premiul Comisiei Europene. Deși prestigiosul premiu a mai fost acordat unui proiect derulat în România (în 2010, Muzeul Național Brukenthal a câștigat același premiu pentru programul de pedagogie muzeală «Descoperind Muzeul»), până în prezent (2011), Rimetea este singura localitate din țară care a primit acest premiu.
În octombrie 2000, Oficiul Național al Monumentelor Istorice a desemnat localitatea Rimetea drept zonă arhitecturală și urbană protejată”.
Altminteri, „situată în nordul Depresiunii Trascăului (o depresiune de formă elipsoidală, alungită pe axa nord-sud, având o lungime de 11 km și o lățime maximă de 4 km), la o altitudine medie de 550 de metri, localitatea Rimetea este înconjurată de masive montane mai înalte cu 500 – 600 de metri și este străbătută de la nord la sud de râul Rimetea. Masivele calcaroase din jurul depresiunii sunt împadurite în partea vestică (Vf. Cornului – 1238 m, Ardașcheia – 1250 m, Dealul Băieșilor – 1010 m) și golașe în est, unde localitatea este dominată de Piatra Secuiului – 1128 m și de Tarșa – 999 m. Masivul Piatra Secuiului este un masiv calcaros, golaș și alungit, împărțit în două părți de o «râpă» (ceea ce face ca, din mai până în septembrie, soarele să răsară de două ori pentru acei oameni care trăiesc în partea de nord a localității). Partea nordică a masivului, mai scundă, poartă și numele de «Colții Trascăului» și adăpostește ruinele unei fortărețe medievale. Relieful de tip carstic al masivului este caracterizat de o prezență intensivă a liniilor de fisurare și de existența a peste 15 peșteri de mici dimensiuni (doar trei dintre ele având peste 15 metri lungime) situate în partea superioară a abruptului. Potrivit unei legende locale, denumirea de «Piatra Secuiului» provine de la faptul că, în secolul al XIII-lea, secuii din sat s-au refugiat pe muntele din apropiere pentru a scăpa de asediul tătarilor”.
Să nu uităm că „în anul 1716, datorită celor 16 cuptoare de topit minereu și celor 16 ciocane hidraulice, Rimetea era unul dintre principalele centre de prelucrare a fierului din Transilvania, iar uneltele agricole produse aici erau cele mai renumite din principat și din estul regatului Ungariei, fiind vândute de negustori în piețe importante, precum Brașov, Bistrița, Arad și Debrețin. Concurența topitoriilor din Hunedoara și Reșița (care s-au dezvoltat foarte mult în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea) și scăderea rezervelor de minereu (care au fost epuizate în secolul al XIX-lea) au determinat decăderea totală a fierăritului în Rimetea și alunecarea localității în ruralitate. Trascăul rămâne gazda unor târguri animaliere și de cereale de importanță zonală”.
[3] Aflu din aceeași sursă că „proiectul de conservare a clădirilor derulat de Fundația Transylvania Trust a început la inițiativa lui András Román, un cunoscut specialist în conservarea clădirilor istorice, și a fost susținut financiar de consiliul local al Sectorului V din Budapesta. Din 1996, 130-140 de proprietari de edificii cu valoare patrimonială au beneficiat de ajutor financiar în cazul în care au făcut lucrări de mentenanță fără a altera elemente valoroase din punct de vedere arhitectonic și fără a schimba aspectul urbanistic al localității modificând fațadele edificiilor vechi. De altfel, orice proprietar doritor de a-și restaura proprietatea a fost încurajat să beneficieze de sfaturile specialiștilor fundației înainte de a demara lucrările. Proiectul început în 1996 a fost un succes, având în vedere că 97% dintre proprietarii care au beneficiat de ajutor financiar au investit în lucrări de renovare sume cu 100-150% mai mari decât valoarea ajutorului financiar primit.
La început, scopul programului era de a opri demolările, intervențiile și modificările neavizate care, de exemplu, au dus la distrugerea unei părți însemnate a patrimoniului arhitectonic din satul vecin, Colțești / Torockószentgyörgy. În timp, atitudinea proprietarilor de case vechi din Rimetea s-a schimbat, astfel încât, zece ani după derularea proiectului, locuitorilor nu le mai era rușine să trăiască în case vechi, declarate monumente istorice, și se implicau activ în prezervarea patrimoniului. Lucrările de conservare a patrimoniului au dus la crearea de noi locuri de muncă pentru meșterii locali și au avut și un efect formativ, în sensul în care muncitorii din comună au învățat tehnici de conservare a clădirilor istorice. (…)
În jurul anilor 1870, după un incendiu, s-au construit cunoscutele case albe, caracteristice zonei, care au fost frumos întreținute. Stilul arhitectonic al clădirilor sale a făcut ca o mare parte dintre acestea să fie declarate monumente de arhitectură. Casele au o arhitectură specifică, cu influențe secuiești și nemțești care au dus la apariția unui sincretism stilistic aparte în Ardeal”.
[4] Robert Mugabe, fost președinte al Zimbabwe
