Ce vremuri mizerabile… Îmi dau seama acum că, atunci „când oamenii nu lucrează, le apare un prisos de minte, care e mai dăunător decât prostia”[1]. Și astfel se explică înmulţirea înspăimântătoare a proştilor! Ne-au înconjurat și emit păreri despre orice. Telefoanele mobile și maidanul virtual i-au scos la vedere, și mesajele lor agramate circulă cu viteza luminii. Maidanezii cu acoperire planetară schelălăie, urinează și-și aruncă fecalele pe platformele de socializare, un fel de latrine colective. Datul în stambă al nătărăilor a atins cote cosmice !
*
Destui se călăuzesc azi după vorba aia înțeleaptă: „Mai bine să trăieşti în greşeală, dacă ea e lungă, iar adevărul scurt !”[2]. Ceea ce mă sperie teribil este spaima tot mai mare a oamenilor de adevăr. Nimeni nu pare să-l ţină aproape, întrucât, se cunoaște, aduce îndoieli și nesiguranţă.
*
Cică „nimeni nu se uită la oamenii adormiţi, dar numai ei au chipurile lor adevărate, îndrăgite; în stare de veghe, în schimb, chipul omului e alterat de amintiri, de sentimente, de griji”[3]. Din nefericire, şi eu, și voi vedem zilnic numai figuri în „stare de veghe”… De aceea, poate, lumea în care trăim nu-i cea mai frumoasă privelişte!
*
„Un om crește din prietenia altuia, numai eu cresc din țărâna sufletului meu”[4], zice un personaj platonovian. Slavă Domnului, prietenia altora m-a ajutat să nu rămân… pitic.
*
Într-adevăr, „unde e organizare, acolo nu gândeşte mai mult de un om, iar restul trăiește despovărat pe urma aceluia. Organizarea e treaba cea mai inteligentă: fiecare se cunoaşte pe sine, dar nimeni nu se posedă pe sine. Tuturor le e bine, numai celui dintâi îi e rău – el e cel care gândește. În condiţiile organizării, multe lucruri de prisos îi vor fi omului luate”[5]. Între care libertatea, inițiativa, demnitatea, individualitatea… Ca să vă convingeţi, păşiţi pragul unei celule corporatiste şi veţi pricepe întocmai…
*
Neîndoielnic, „cei fericiţi zăbovesc în viață”[6]… Dar cum să ajungi la fericire? Fiindcă nicio minte omenească n-a reuşit să-i descifreze secretul şi să-l scrie într-un tratat pentru uzul fiecărui muritor!
*
„Numai ceea ce e scump te face să nu regreți ceea ce-i ieftin”[7]… Însă asta costă al dracului de mult…
*
„La mâhnire trebuie ori să dormi, ori să mănânci ceva gustos”[8], ne povăţuiește rusul. O să-i rețin sfatul, așa că deschid preventiv uşa frigiderului și cercetez ce-i înăuntru…
*
„Aici, tovarăşe Gopner, toţi au o singură profesie – sufletul, iar în loc de meserie noi am decretat viața. Ce spui, o să fie bine așa ?”[9] Oho, ar fi minunat, tovarășe, cum să nu tânjești la o societate ideală! Din păcate, omul nu e în stare de asemenea construcţii colective …
*
Citesc şi mă aricesc dintr-odată: „Numai culoarea ochilor era mai rară – căpruie: culoarea hoţiei și a gândurilor ascunse”[10]. Mă uit în oglindă, deși știu, am ochii căprui…
*
„Oamenii simpli sunt obişnuiţi să-şi păcălească neîntrerupta nenorocire.”[11] Ah, şi cât aș vrea să-l contrazic pe romancierul pravoslavnic!
*
E zi de slujbă și dinspre biserică se aude dangătul acela metalic, sacadat și purificator. Da, „cu clopotul scurtez timpul… și cânt”[12]. Şi scriu, întrucât „treaba mea e ideea pusă pe hârtie”[13]. Inclusiv ideile altora, cum se întâmplă chiar acum cu minunata carte a lui Andrei Platonov.
[1] Andrei Platonov, Cevengur
[2] Andrei Platonov, Cevengur
[3] Andrei Platonov, Cevengur
[4] Andrei Platonov, Cevengur
[5] Andrei Platonov, Cevengur
[6] Andrei Platonov, Cevengur
[7] Andrei Platonov, Cevengur
[8] Andrei Platonov, Cevengur
[9] Andrei Platonov, Cevengur
[10] Andrei Platonov, Cevengur
[11] Andrei Platonov, Cevengur
[12] Andrei Platonov, Cevengur
[13] Andrei Platonov, Cevengur