Tensiunile ce mocneau de ceva vreme în Polonia au izbucnit la Tribunalul Constituțional din Varșovia, mărul discordiei dintre Karol Nawrocki și Donald Tusk fiind suspendarea șefilor instanței respective, ambii susținători ai primului. Cum între cele două tabere – naționalistă și proeuropeană – conflictul era mai vechi, întâmplarea cu pricina a fost pretextul ideal pentru o confruntare de stradă, prima acuzând o pretinsă lovitură de stat. Ca și în alte părți, și aici numirea judecătorilor s-a făcut pe criterii politice, îndeosebi după 2015, președintele polonez refuzând să accepte jurământul a cinci magistrați, aceștia neputând să-și exercite astfel prerogativele, în ciuda avizului Comisiei de la Veneția și a unei hotărâri din 28 decembrie 2025 a Curții de Justiție a Uniunii Europene[1] !
Întâmplarea din capitala leșilor repune în discuție un subiect extrem de delicat – caracterul politic al propulsării judecătorilor constituționali -, context prielnic să-mi amintesc că după alegerea sa în funcția de președinte, în 1932, Franklin D. Rooselvet și-a pus în aplicare planul de ieșire din Marea Criză, însă unele dintre legile promulgate (în totalitate ori doar anumite articole) erau declarate neconstituționale de cea mai înaltă dregătorie a Justiției de dincolo de Ocean. Așa că, „popularitatea lui atingând cote record, Roosevelt nici nu se gândea să lase Curtea Supremă să mai pună piedici politicilor de pe agenda lui. Și-a expus planurile, pe 9 martie 1937, într-una dintre discuţiile obișnuite (Fireside Chats), difuzate live la radio, în 9 martie 1937”[2].
Contextul respectiv l-a inspirat în a observa că forma de guvernare este asemenea unui „atelaj cu trei cai oferit de Constituţie poporului pentru ca americanii să își cultive pământul. Cei trei cai reprezintă, desigur, cele trei ramuri ale guvernului – Congresul, executivul și sistemul judecătoresc. Doi dintre cai, Congresul și executivul, trag la unison astăzi; cel de-al treilea, nu”[3]. Or, continuându-și tirada la adresa „calului” îndărătnic, el susținea că, „în ultimii patru ani, nu s-a ţinut seama de regula corectă de a porni de la prezumţia rezonabilă a constituționalității legilor. Curtea a funcţionat nu ca un organ legislativ, ci ca un organ responsabil cu elaborarea de politici publice”[4]. Cum „avea un mandat popular ca să schimbe această situaţie și că «în urma deliberării privitoare la ce reformă trebuia propusă, singura metodă care era clar constituţională… era de a realiza o infuzie de sânge proaspăt în toate tribunalele noastre». El a susţinut, de asemenea, că judecătorii Curţii Supreme erau suprasolicitaţi, iar cantitatea de muncă era, pur și simplu, prea mare pentru judecătorii mai în vârstă – care se întâmpla să fie exact cei care îi respingeau legislaţia. Atunci, el a propus ca toţi judecătorii să fie scoși obligatoriu la pensie la vârsta de 70 de ani și să i se permită să numească până la șase noi judecători. Acest plan, pe care Roosevelt l-a prezentat sub forma unui proiect de lege privind reorganizarea sistemului judecătoresc, ar fi fost suficient pentru a înlătura judecătorii care fuseseră numiţi mai devreme, de către administraţiile mai conservatoare, și care se opuseseră cu foarte multă înverșunare New Dealului.
Cu toate că Roosevelt a încercat cu pricepere să câștige sprijin popular pentru această măsură, sondajele de opinie sugerau că doar vreo 40% din populaţie erau în favoarea planului. Louis Brandeis era acum judecător la Curtea Supremă. Deși Brandeis era de acord cu o bună parte din legislaţia lui Roosevelt, el a criticat tentativele președintelui de a submina puterea Curţii Supreme și declaraţiile lui că judecătorii erau suprasolicitaţi. Partidul Democrat al lui Roosevelt avea o majoritate semnificativă în ambele camere ale Congresului. Dar Camera Reprezentanţilor a refuzat, mai mult sau mai puţin direct, să se ocupe de proiectul de lege al lui Roosevelt. Roosevelt a încercat, atunci, la Senat. Proiectul de lege a fost trimis la Comisia Juridică a Senatului, care a organizat apoi ședințe extrem de animate, solicitând diverse opinii asupra proiectului de lege. În cele din urmă, Comisia l-a trimis înapoi la Senat cu un raport negativ, afirmând că proiectul de lege reprezenta o «abandonare inutilă, zadarnică și extrem de periculoasă a principiului constituţional… fără precedent sau justificare». Senatul a votat cu 70 la 20 ca proiectul să fie trimis înapoi la comisie pentru a fi rescris. Toate elementele planului de reorganizare a Curţii Supreme au fost eliminate. Roosevelt nu avea cum să elimine constrângerile la adresa puterii lui, constrângeri stabilite de către Curtea Supremă”[5].
În Argentina, Constituția din 1853 „a creat o Curte Supremă cu răspunderi asemănătoare celor ale Curţii Supreme americane. O hotărâre din 1887 i-a permis Curţii argentiniene să își asume același rol ca acela al Curţii Supreme americane în ceea ce privește decizia asupra constituţionalităţii anumitor legi. Teoretic, Curtea Supremă ar fi putut constitui unul dintre elementele importante ale instituţiilor politice incluzive din Argentina, dar restul sistemului politic și economic a rămas majoritar extractiv, în Argentina neacordându-se putere unor segmente vaste din societate și nici pluralism. Ca în Statele Unite, rolul constituţional al Curţii Supreme avea să fie contestat și în Argentina. În 1946, Juan Domingo Perón a fost ales democratic președinte al Argentinei. Fost colonel, Perón ieșise în evidenţă în urma unei lovituri militare din 1943, prin care fusese numit ministrul muncii. Din această poziţie, formase o coaliţie politică cu mișcarea muncitorească și cu sindicatele, care avea să fie decisivă în ceea ce privește efortul lui de a câștiga președinţia.
La scurt timp după victoria lui Perón, susţinătorii lui din Camera Deputaţilor au propus suspendarea a patru dintre cei cinci membri ai Curţii. Acuzaţiile aduse împotriva Curţii erau mai multe. Una se referea la acceptarea neconstituţională a legalităţii a două regimuri militare, în 1930 și 1943 – destul de ironic, având în vedere că Perón jucase un rol-cheie în ultima lovitură de stat. Cealaltă se referea la legislaţia pe care Curtea o anulase, exact cum făcuse echivalenta sa americană. Mai precis, chiar înainte de alegerea lui Perón ca președinte, Curtea dăduse o hotărâre care prevedea că noul Consiliu Naţional pentru Relaţiile de Muncă era neconstituţional. Roosevelt criticase sever Curtea Supremă în campania din 1936, când fusese reales, iar Perón a făcut același lucru în campania lui din 1946. La nouă luni după iniţierea procedurilor de suspendare, Camera Deputaţilor a suspendat trei dintre judecători; cel de-al patrulea își dăduse deja demisia. Senatul a aprobat iniţiativa. Perón a numit apoi patru judecători noi. Rezultatul subminării Curţii a fost, în mod evident, eliberarea lui Perón de constrângerile politice. Acum el își putea exercita puterea nestingherit, cam la fel cum o făcuseră și o vor face regimurile militare din Argentina înainte și după mandatul lui prezidenţial. Judecătorii numiţi de el, de exemplu, au declarat constituţională condamnarea lui Ricardo Balbín, liderul principalului partid care se afla în opoziţie faţă de regimul lui Perón, Partidul Radical, pentru că manifestase lipsă de respect faţă de Perón. Acesta putea să guverneze efectiv ca un dictator.
Dat fiind că Perón reorganizase cu succes Curtea, alegerea propriilor judecători la Curtea Constituţională avea să devină regula pentru orice președinte nou ales în Argentina. O instituţie politică, așadar, care ar fi putut impune niște constrângeri puterii executivului, a fost distrusă. Regimul lui Perón a fost înlăturat de la putere printr-o altă lovitură de stat, în 1955, și a fost urmat de o lungă serie de tranziţii de la guvernarea militară la cea civilă și invers. Atât regimul militar, cât și cel civil și-au ales propriii judecători. Dar, în Argentina, alegerea judecătorilor la Curtea Supremă nu a fost o activitate limitată la tranziţiile de la guvernarea militară la cea civilă și invers. În 1990, Argentina a trecut, în cele din urmă, printr-o tranziţie între guverne alese democratic – un guvern democratic a fost urmat de un altul. Totuși, guvernele democratice nu se mai comportau, deja, foarte diferit de cele militare în privința subiectului reprezentat de Curtea Supremă. Președintele proaspăt ales era Carlos Saúl Menem, de la Partidul Peronist. Membrii Curţii Supreme întrunite fuseseră numiţi, în urma tranziţiei la democraţie din 1983, de către președintele Partidului Radical, Raúl Alfonsín. Întrucât aceasta fusese o tranziţie democratică, Menem nu ar fi trebuit să aibă motive să facă propriile numiri la Curte. Dar, încă din cursa electorală, Menem își dăduse deja arama pe faţă. El a încercat în mod continuu, chiar dacă fără succes, să încurajeze (sau chiar să intimideze) membri ai Curţii să demisioneze. Se știe că i-a oferit judecătorului Carlos Fayt o funcţie de ambasador. Dar a fost mustrat, iar Fayt a reacţionat trimiţându-i un exemplar din cartea lui, Lege și etică, cu dedicaţia: «Fiţi atent, eu am scris-o !». Nedescurajat, la trei luni după ce a intrat în funcţie, Menem a trimis o lege la Camera Deputaţilor prin care propunea extinderea Curţii de la cinci la nouă membri. Unul dintre argumente a fost același pe care îl folosise Roosevelt în 1937: membrii Curţii erau suprasolicitați. Legea a trecut rapid de Senat și de Cameră și acest lucru i-a permis lui Menem să numească patru judecători noi. Avea majoritatea lui.
Victoria lui Menem asupra Curţii Supreme a pus în mișcare tipul de dinamică bazată pe o logică alunecoasă, pe care l-am menţionat mai devreme. Următorul lui pas a fost să rescrie Constituţia ca să elimine limitarea numărului de mandate, astfel încât să poată candida iar la președinţie. După ce a fost reales, Menem s-a pus din nou pe rescris Constituţia, dar a fost oprit nu de către instituţiile politice argentiniene, ci de facţiuni din cadrul propriului său Partid Peronist, care s-au opus începutului său de dictatură personală”[6].
În bătătura dâmbovițeană, lucrurile nu stau altcumva, Curtea Constituțională comportându-se, adesea, ca o prelungire a forțelor politice aflate la conducere, anularea alegerilor prezidențiale din 2024 compromițând-o iremediabil. La urma urmei, juzii de atunci n-au vrut să-și riște posturile, speriați de „precedentul Toni Greblă”. Căci, cine știe ce schelete de… struți ascundeau și ei în dulapurile profesionale ! Așa că și-au apărat propria piele, câți ar fi procedat altfel, într-un spațiu etnogenetic în care capu’ plecat sabia nu-l taie?
[1] Pentru înțelegerea întregului eveniment în dinamica-i previzibilă, a se vedea analiza atoatelămuritoare, „Polonia: proeuropenii lui Donald Tusk încearcă să repare statul de drept. Naționaliștii acuză o lovitură de stat”, publicată de Alina Tonigaru pe site-ul https://vorbitorincii.ro
[2] Daron Acemoglu și James A. Robinson, De ce eșuează națiunile: originile puterii, ale prosperităţii și ale sărăciei („Cercul vicios”)
[3] Daron Acemoglu și James A. Robinson, De ce eșuează națiunile: originile puterii, ale prosperităţii și ale sărăciei („Cercul vicios”)
[4] Daron Acemoglu și James A. Robinson, De ce eșuează națiunile: originile puterii, ale prosperităţii și ale sărăciei („Cercul vicios”)
[5] Daron Acemoglu și James A. Robinson, De ce eșuează națiunile: originile puterii, ale prosperităţii și ale sărăciei („Cercul vicios”)
[6] Daron Acemoglu și James A. Robinson, De ce eșuează națiunile: originile puterii, ale prosperităţii și ale sărăciei („Cercul vicios”)