Gata, primenită în straiele Editurii RAO, Spovedania unui avocat a ieșit deja din tipografie ! Lansarea va avea loc la hotelul InterContinental Athénée Palace în ziua de 9 iunie 2025, ora 17:30, când vă aștept să sărbătorim împreună acest moment ! Pețitori îi vor fi colegii mei de „bară” Otilia Sava, Viorel Roș și Florentin Țuca, a căror elocință nădăjduiesc să vă convingă să o citiți.
Și dacă tot ne întâlnim, vă voi prezenta și cele trei volume apărute recent la Paris, la EDILIVRE, sub titlul De Montevideo à Doha. L’ histoire des championnats mondiaux de football (De la Montevideo la Doha. Istoria campionatelor mondiale de fotbal), în traducerea Letiției Ilea.
Până atunci, vă ofer spre lectură un capitol din cartea de confesiuni.
Confesiunea de pe urmă
Nu mi-am dorit niciodată să devin avocat și, până la demisia din Ministerul Public, nu avusesem în vedere o astfel de perspectivă. Îmi era cu neputință să mă închipui altcumva decât vânător de criminali. Numai că, parafrazându-l pe Goethe, caii destinului nu greșesc niciodată drumul. Iar bidiviii ăștia au însemnat schimbarea regimului Iliescu și taifasul de patru ore cu Ion Caramitru, un actor important și pe scena politică la vremea respectivă. Și ce credeam că nu se va întâmpla vreodată, s-a petrecut cu un firesc greu de anticipat, altminteri. Așa am pășit într-o altă lume, complexă și complicată, plină de provocări, departe de rutina ce începuse să se profileze în biroul de anchete penale. Unde te pândește oricum plafonarea, fiindcă nu poți să hingherești oameni la infinit, entuziasmul se risipește la un moment dat. Laolaltă cu energia, fizică și mentală, desigur. Iarăși destinul a avut grijă să mi-i scoată în cale pe Eugen Vasiliu și Dan Apostol, fără de care habar n-am cum aș fi traversat Rubiconul. Așa, însă, în trei, acomodarea a fost lină, iar accidentele de parcurs, ușor de depășit, surmontabile.
Cum era atmosfera în lăcașele Justiției la sfârșitul anilor ’90? Indiscutabil, mai apretată, mai solemnă. Protagoniștii principali – de la magistrați la avocați – nu veneau îmbrăcați în blugi și nici încălțați cu teniși sau adidași, nepieptănați și nerași ! Ținuta vestimentară impunea automat respectul atât de necesar și de reconfortant în relațiile oricum afectate de adversitate. Ținuta aceea elegantă marca și apartenența la o castă ce-și dorea să fie tratată ca atare. Rochiile, fustele, bluzele fine și deux-pièces-urile, costumele și cravata nu fuseseră alungate din garderobă! Țin minte câteva figuri emblematice ale baroului bucureștean, cu o distincție aparte – Victor Anagnoste, Constantin Vișinescu, Oliviu Tocaciu, Toma Dragomir, Aurică Gherghe, René Niculescu, Virgil Popovici, Mircea Stănculescu, Viorel Pascu, Lucian Bolcaș, Adrian Vasiliu, Valeria Zamfir, Ana Diculescu-Șova, Paula Iacob, Ionel Hașoti, Tiberius Nicu… „Avocatul se cunoaște după cum calcă !” mi se destăinuiau cei bătrâni și nu se înșelau. Din nefericire, lucrurile au luat-o razna mai apoi, și astăzi îți este rușine să te declari coleg cu cohortele de proletari corporatiști (altfel, scrobiți !) și cu zilierii înhămați la ranițele pierderii identității de sine. Un spectacol deprimant, îndeosebi la încheierea programului, când pâlcuri de indivizi interșanjabili părăsesc Casa Justiției și dispar în anonimatul străzii. Unde, nimeni nu bănuiește că sunt făcătorii de dreptate, onorabilii și stimabilii… Oameni recenți școliți de politrucii progresismului… În definitiv, în viziunea celor care îl trăiesc, fiecare moment istoric este decadent. „Așa a progresat omenirea, din decadență în decadență”[1], să nu ne lepădăm de haz-necazul ce ne-a însoțit de-a pururea !
Curând, la ghiontul străinătății, s-a declanșat „Cântarea anticorupției”, cel mai grandios specatacol de sunet și lumină al postdecembrismului. O mană cerească pentru avocați, o molimă pentru țară. S-au deschis cu surle și trâmbițe uzine și fabrici de condamnați, din care, zilnic, plecau în depozitele penitenciare baloți cu marfa cerută cu nesaț la export. Astfel s-a desăvârșit desmădularea României, sub sloganul: „Țării cât mai mulți penali !” În dosul cumplitei mascarade judiciare, ne-am vândut, pe doi arginți, demnitatea și avuția națională, ființa națională. Dar, nu-i așa?, integrarea în structurile euro-atlantice cerea sacrificii. Ale noastre, bineînțeles, nu ale integratorilor fățarnici ! Pe nesimțite, plutoanele de execuție au înlocuit completurile de judecată, și fruntașii pe ramură, amintind de stahanoviștii de odinioară, au primit sinecuri și privilegii pe viață. Justiției i s-a pus perna pe față taman cât să se curețe scutlâcul valah de elementele ostile și dușmănoase din politică și afaceri. O perioadă sinistră, în care am traversat clipe terifiante, cu judecători încartiruiți de bunăvoie în „câmpul tactic”, mânați de idealurile luptei de clasă și transformați în șefi de dispozitive de securitate. De ce au acceptat dezertarea din condiția inamovibilă de judecători ? Din oportunism, unii, din credință, alții. Câțiva n-au rezistat șantajului și aici se isprăvesc explicațiile odiosului troc. S-au creat parteneriate nu doar între judecători și procurori, ci și între aceștia din urmă și avocați, un triunghi al Bermudelor, al cărui numitor comun l-a reprezentat delațiunea. Iubiții și-au înregistrat și denunțat iubitele, soții, soțiile, subalternii, șefii (și viceversa !), rudele, rudele, partenerii de afaceri, copartenerii, într-o ciuleandră a abjecției morale dezgustătoare și falimentară pentru nație. Cancerul s-a generalizat în întregul corpus social și, ce va fi, numai Dumnezeu știe…
Aproape două decenii de turpitudine și de manipulare grosolan- obscenă din care n-ai cum să ieși întreg. Am trăit dimpreună cu clienții mei drame cu toptanul, o suferință devălmașă și continuă, și mi-am dat seama că opinia publică n-are nicio reacție la actele de injustiție. O gloată ahtiată după execuții judiciare și linșaje mediatice, excitată la culme de mirosul sângelui. „Banalitatea răului” s-a întronat din nou pe meleagurile carpatine, în ciuda faptului că nu trecuse decât o jumătate de secol și un pic de la crimele și atrocitățile comise în numele egalității și dreptății propovăduite de comuniști. Istoria se repeta, dar cu lozinci adaptate actualei ordini mondiale și corectitudini politice. Deși Constituția proclamă trei puteri (Legislativă, Executivă și Judecătorească), statul a încăput discreționar pe mâna Serviciilor Secrete, despre care legea legilor nu pomenește nimic, iar cea a siguranței naționale datează din… 1991, adică din epoca lui Pazvante Chiorul ! Vindecarea sistemului judiciar, conform teoriei pendulului, va dura cam tot atât, deci alte două decenii irosite…
M-am întrebat adesea ce mai caut ca figurant în grotesca scenetă, la ce bun să-mi joc rolul de cioclu, cunoscând dintru început deznodământul procesului. Uneori, am refuzat să apar la bară în fața unor judecători de-un cinism și o slugărnicie grețoase. Și, totuși, am mers mai departe, încasând pumni și smetii cu ghiotura. Așijderea boxerului, am ascultat numărătoarea, în genunchi, de o groază de ori, însă m-am ridicat în picioare, sperând ca arbitrul să întrerupă meciul inegal. Târziu, s-a auzit și fluierul izbăvitor, numai că ringul se umpluse cu trupuri stâlcite între coperțile Codului penal și ale celui de procedură penală. Din fiecare alineat curgeau fâșii de carne strivită, însângerată și duhnind a injustiție. Teroarea își număra victimele printr-un mecanism diabolic de cooperare și verificare, monitorizat perfid de comisarii europeni – replica peste veacuri a comisarilor sovietici.
Se închidea cercul, fiindcă, să nu uităm vreodată !, Justiția postcomunistă s-a născut dintr-un viol – asasinarea judiciară a soților Ceaușescu – și era musai să fie bântuită de blestemul răposaților. Ce va urma? Dacă aș întrezări cursul evenimentelor din „Casa Dreptății”, sigur vi le-aș dezvălui, eternizându-le pe hârtie. Dar nu-s decât un biet avocat care își strânge uneltele de lucru, la capătul unei cariere generoase și tumultuoase. La urma urmei, mă consider produsul tuturor dascălilor din facultate, judecătorilor, procurorilor, avocaților și clienților întâlniți de-a lungul timpului, indiferent de profilul lor uman și profesional. Ei m-au împlinit ca jurist și mă simt nevoit să le mulțumesc și să-mi cer iertare dacă le-am greșit cu vorba ori cu fapta !
[1] Valeriu Butulescu, Aforisme