Un al doilea București este cel a stagiului militar satisfăcut pe bulevardul Armata Poporului, vizavi de Politehnică, la Școala militară de muzică. Vreme de un an și jumătate (1980-1982) am locuit în cazarmă ca soldat în termen, păzind și aprovizionând elevii de aici. A, și maturizându-mă pe fugă și în pas de defilare, într-o conviețuire forțată cu inși nimeriți să-mi fie colegi de dormitor și nu doar, deși nu ne lega nimic. Niște străini obligați să-și împartă unii altora fiecare clipă… Astfel, mi-am dat seama că prima regulă de supraviețuire în noul regim aproape penitenciar este să mă uit pe mine însumi, cel de dinaintea încorporării. Brusc, mi-a dispărut zâmbetul ștrengăresc, apoi am observat că mi se adâncesc cutele faciale și iată-mă ieșit violent din adolescență. Trăiam întâia dată experiența unei comunități subordonate legii junglei și știți cum e – scapă întreg cine poate ! Iar cei mai răi, mai inumani, erau colegii de suferință, îndeosebi „veteranii”, înclinați paroxistic să-i umilească pe „boboci” și să-și răzbune, prin pornirile brutale, propria ratare, precum și frustrările cu ghiotura. Ei bine, răul era în noi, „trupeții”, nicidecum în birourile ofițerilor și subofițerilor !
Silit la introspecție, îmi cercetam cu dispreț uniforma kaki, înăuntrul căreia mă afundam regulamentar clipă de clipă, ceas de ceas, cu excepția somnului. Greșesc, chiar și atunci, în paturile din corpul de gardă! E îngrozitor să nu te poți lepăda de o haină 448 de zile, încercați numa’ ! Îți pierzi identitatea fără să conștientizezi, un proces continuu de degradare a personalității, de anihilare a eului. După niscaiva luni, îți dai seama că ai împrejur doar uniforme, nu și oameni… Destui au luat-o razna, s-au rătăcit iremediabil prin batalioanele de zeghi, și hainele civile de mai apoi atârnau pe ei de-a dreptul deplorabil.
De aceea, costumul de împrumut purtat de mine în noaptea de revelion dintre anii 1980-1981 m-a făcut să mă simt aidoma… Cenușăresei. Devenisem un adevărat prinț în veșmintele elegante și cu cravată, cu pantofi de salon, piei, drace, ce vrajă ! Colonelul Gheorghe Lambe (originar din Tutana de Argeș), staroste peste serviciul „Intendență și aprovizionare”, hotărâse să organizeze petrecerea aceea în Studioul muzicilor reprezentative ale armatei. Și cum avea nevoie de un aghiotant, s-a oprit asupra mea, deși n-am vădit vreodată asemenea aptitudini. Iată-mă, așadar, însoțindu-l prin depozitele din oraș, de unde cumpăram alimentele și băuturile ce urmau a fi consumate la masa nopții de pomină. Deocamdată, le păstram sub cheie, într-o magazie cu acces limitat, de unde și invidia colegilor.
În amurgul sorocit să mă transforme în personaj basmic, ofițerul a adus de acasă un costum de-al fiului său, inclusiv cămașa și cravata, și m-a uns … șef de sală. Supravegheam, carevasăzică, buna rânduială în încăperea imensă, cu sute de invitați – cu grade ofițerești și nu numai -, iar în afara meniului, la cerere, le vindeam doritorilor sticle cu vin și bere. Îmi pusese Dumnezeu mâna-n cap, deoarece destui îmi lăsau și bacșiș, numai că Împielițatu’ și-a vârât coada și am scos clandestin din gestiune câteva butelcuțe și le-am dăruit recruților frați de suferință… Vă imaginați, dară, că a doua zi, nevoit să-mi închid evidența contabilă, mi-am irosit întregul câștig ilicit, păcatele mele de „guguștiuc”… Mda, nu mă născusem cu talente negustorești, mi-era clar, motiv să renunț la asemenea tentative. M-am dezbrăcat de straiele boierești și, stupoare, din prințul de-o noapte nu mai rămăsese nimic… În locul lui s-a ivit un tânăr îmbătrânit prematur, kaki din creștet și până-n tălpi, cu un AMR[1] cât calu’ lu’ Berilă ! Dar ce nu te omoară, te întărește, nu ? Și astfel am scăpat teafăr, salvat de cărțile citite în timpul plantoanelor și de flirturile cu o urbe ce mă prinsese în mrejele sortite să-mi schimbe destinul.
La ceasul liberării nu mai semănam neam cu cel intrat pe poarta unității, adio inocență și veselie ! Însă nu puține fuseseră momentele de libertate, de evadare din acel univers concentraționar. Nu rareori săream gardul, îmbrăcat în civil, și exploram împrejurimile, până la Apusului sau la statuia Leu. Câteodată, cutezam să calc prin zona centrală, la Universitate, ehe, ce senzație ! Și ce sentiment de intrus, de provincial, mă copleșea pe străzile largi și moderne, nu ca la Turnu Măgurele… O zbugheam și pe stadioanele echipelor Dinamo, Steaua și Progresul, să-mi admir idolii în șort și tricou. De câteva ori, comandantul de pluton m-a scos din unitate, pe șestache, ca să joc pe fals în formația lor, în campionatul de fotbal pe garnizoană. Partidele se disputau în Lacul Tei, iar la sfârșitul lor întârziam la o bere cu noii coechipieri – ofițeri, cu niscaiva excepții. Ce viu era parcul, îndeosebi la coborârea soarelui… Grupuri de studenți se plimbau veseli pe aleile dichisite, împrăștiind în urmă un parfum boem străin mie. „De-aș fi și eu ca ei”, îmi șopteam mâhnit în gând…
[1] „Acronimul” expresiei folosite de recruți odinioară: „a mai rămas” din totalul zilelor de armată „X”.