Cică demult, „iepurele voia să crească.
Zeul i-a promis că o să-l facă mai mare dacă îi aduce o piele de tigru, una de maimuţă, una de șopârlă și una de şarpe.
Iepurele s-a dus să-l viziteze pe tigru.
– Zeul mi-a spus un secret, i-a şoptit el confidenţial.
Tigrul a vrut să-l afle, iar iepurele l-a anunţat că avea să vină un uragan.
– Eu o să scap, fiindcă sunt mic. Am să mă ascund într-o crăpătură. Dar tu, ce-o să faci ? Uraganul n-o să te ierte.
O lacrimă s-a prelins printre mustăţile tigrului.
– Mi-a venit o idee ca să te scap, s-a oferit iepurele. O să căutăm un copac cu trunchiul foarte puternic. Eu o să te leg de copac, de gât şi de picioare, iar uraganul n-o să te mai ia.
Plin de recunoștință, tigrul s-a lăsat legat. Atunci, iepurele l-a omorât cu o lovitură de bâtă și l-a jupuit.
A plecat mai departe, afundându-se în pădure, prin ţinuturile zapotecilor.
S-a oprit sub un copac în care o maimuţă stătea şi mânca. Iepurele a început atunci să se lovească peste gât cu un cuţit, doar că făcea asta cu partea fără tăiș. La fiecare lovitură, izbucnea în râs. După ce s-a tot lovit și a tot hohotit, a aruncat într-un târziu cuțitul pe jos și s-a retras ţopăind.
S-a ascuns în frunziș, stând la pândă. N-a trecut mult şi maimuța a coborât. S-a uitat la lucrul acela atât de hazliu și s-a scărpinat în cap. A înșfăcat cuțitul şi la prima lovitură a și căzut, cu gâtul retezat.
Mai lipseau două piei. Pe şopârlă, iepurele a invitat-o să se joace cu mingea. Mingea era de piatră: a lovit-o în locul unde începe coada şi a lui a fost.
În apropierea șarpelui, iepurele s-a făcut că doarme. Înainte ca şarpele să sară, pe când își lua avânt, o dată i-a vârât unghiile în ochi.
A ajuns în cer cu cele patru piei.
– Acum, fă-mă mare, a cerut.
Dar Zeul s-a gândit: «Dacă așa mic cum e acum a făcut ce-a făcut, ce n-o să facă dacă o să fie mai mare ? Poate că nici eu n-am să mai fiu Zeu».
Iepurele aștepta. Zeul s-a apropiat blând, l-a mângâiat pe spinare, l-a apucat brusc de urechi, l-a învârtit în aer și l-a aruncat pe pământ.
De atunci i-au rămas iepurelui urechile lungi, labele din faţă scurte, pentru că le-a întins ca să amortizeze căderea, iar ochii colorați, de frică”[1].
Ei și, ce legătură are povestioara asta cu Volodimir Zelenski ? vă întrebați pe bună dreptate. Păi, are, fiindcă și ucraineanul s-a lăsat folosit tot ca un… iepuraș în războiul cu vecinii ruși[2]. Atunci, „zeul” Biden i-a turnat gogoși cu toptanul, asigurându-l că-l „va face mare” dacă le dă cu tifla mujicilor. Iar ruteanul s-a încrezut în vorbele mincinoase ale americanului, nărăvit de vreo sută de ani să ne ducă mereu cu preșul. Și iată-l pe inconștientul și închipuitul actoraș de la Kiev colindând ba pe la „tigrul” de la Bruxelles, ba pe la „șarpele” de la Paris, ba pe la „șopârla” de la Londra, ba pe la „maimuța” de la Chișinău… A, și pe la „leneșul” de la București, și tuturor le-a luat pieile întru susținerea conflictului armat ce durează de trei ani și ceva.
În cele din urmă, „zeul” de la Washington – care între timp își schimbase masca – l-a luat de urechi și l-a azvârlit cât colo. Deocamdată nu se știe unde și cum va cădea obrăznicătura pravoslavnică, însă sigur nu-i va fi ușor. Priviți-i uitătura, e sfârtecat de frică și abia acum și-a dat seama că nu trebuie să te încrezi în zei, îndeosebi în cei cameleonici de dincolo de Ocean…
[1] Andrés Henestrosa, Iepurele (Los hombres que dispersó la danza), în cartea lui Eduardo Galeano, Memoria focului
[2] La vremea aceea, site-ul american MSNBC (al doilea canal de știri ca impact după Fox News) avertiza premonitoriu, parcă: „Ucrainenii ar putea plăti cu viața flirtul nesăbuit al Statelor Unite cu Ucraina ca viitor membru NATO, fără să se angajeze vreodată în apărarea acesteia”.