La începutul anului 1941, Liviu Rebreanu[1] primește, după câteva fandări narcisiste, să devină directorul Teatrului Național din București și nu numai, discuția dintre scriitor și ministrul Radu Rosetti fiind fascinantă, un spectacol de curtoazie excesivă și firească ipocrizie, dar convingeți-vă și singuri: „Generalul Rosetti îmi spuse întâi că vrea să se consulte cu mine asupra afacerilor artistice de la ministerul lui de care el e străin şi în care eu sunt specialist unanim recunoscut. Deci îmi arată propunerile şi recomandările ce le avea. Era întâi fostul actor Ion Manolescu, pe care l-am înlăturat cu un simplu gest. Apoi Ion Marin Sadoveanu, care-i fusese recomandat de Bucuţa sau Al. Rosetti. I-am spus că ar fi bun, că l-am avut funcţionar şi l-am ridicat pentru merite, dar acuma n-ar fi oportună revenirea lui, care ar putea părea o sfidare față de generalul Antonescu, având în vedere că I.M.S. a fost prea carlist și prea umflat peste capacităţile lui, deşi în realitate el a fost un simplu oportunist şi ar fi azi tot atât de fanatic şi zelos partizan al Conducătorului. Ministrul a aprobat şi imediat a recunoscut că nici nu poate fi vorba, căci ar fi o nedelicateță faţă de Antonescu. Alt candidat era Victor lon Popa, tot de la Bucuţa, probabil. Ar fi bun, dar are soţie artistă şi asta îl pune îndată în situaţie inferioară în faţa actorilor. Ministrul adăogă că şi P. Negulescu din pricina nevestei a avut toate plictiselile. Îmi pomeneşte, pentru Iaşi, despre Ion Sava, care mi se pare potrivit. Atunci i-am propus pe Corneliu Moldovanu, care ar putea deţine şi direcția generală şi Naţionalul şi ar avea seriozitatea necesară. Nu-l cunoştea deloc. I-a notat numele.
– De fapt, eu ţi-am spus toate acestea tocmai ca să te rog mult să primeşti d-ta să conduci destinele teatrelor şi să restabileşti liniştea atât de tulburată! zice ministrul cu un surâs.
Aproape interlocat am răspuns:
– Mulţumesc mult, d-le minstru, că te-ai gândit la mine şi mai ales pentru încrederea din care izvorăşte propunerea, dar nu pot primi. Ar însemna să-mi distrug toate preocupările mele actuale, fără a putea realiza ceva de seamă nici în slujba ce aş lua. În zilele acestea, în teatru nu se poate face nimic şi…
– Dragă domnule coleg, fac un apel călduros şi stăruitor să primeşti, fiindcă ţara are nevoie de prestigiul d-tale ca să se împăciuiască spiritele în lumea teatrelor; unde regimul trecut a făcut mari ravagii. Numele, autoritatea şi persoana d-tale ar fi o garanţie de ordine şi disciplină. Generalul Antonescu, pe care l-am consultat, e de aceeaşi părere, aşa că…
– Mă măguleşte, dar mi-e imposibil. Ar fi păcat să-mi pierd timpul, să nu scriu şi să mă ocup de nişte lucruri care…
– Totuşi trebuie! insistă dânsul. Nici eu n-am primit bucuros să mă despart de cărțile mele, dar când Conducătorul a cerut prestigiul meu, n-am putut refuza. Acelaşi lucru ţi-l cer şi d-tale. Nu trebuie să realizezi lucruri deosebite. Trebuie să repunem în funcţie maşinăria normală a instituţiilor, ca să funcţioneze normal după ce au fost aproape sfărâmate.
– Îmi pare foarte rău, d-le ministru… Mi-ar fi drag să lucrez cu d-ta, pe care te stimez atâta, dar sacrificiul ar fi prea mare…
– Ştii că, dacă refuzi, o să te rechiziţionăm ! glumeşte dânsul. Generalul Antonescu vrea să facă o lege în acest sens. Dar nu-mi da acuma un răspuns definitiv. Gândeşte-te, consultă-te. O zi, două, cât doreşti. Şi pe urmă să-mi spui că primeşti…”.
Și încuviințează să poarte o vreme haina de demnitar. Vasăzică, în eterna și fascinanta noastră patrie, „greaua moștenire a trecutului” era laitmotivul dintotdeauna al schimbării guvernanților, argumentul imbatabil și peren al cooptării cuiva în barca puterii… Ca și șantajul discret ori direct. A, și prestigiul celui ademenit cu sinecura… Una peste alta, numirea „e primită bine pretutindeni și cu laudele fatale”, se împăunează noul director, că nu degeaba am făcut aluzie mai adineauri la mândrul Narcis…
Dar sunt și cârcotași, iar scena ungerii în funcție este edificatoare: „De acolo am alergat la ministru, unde la 6,1/2 trebuie să depun jurământul. Am adus un preot unit. De faţă, afară de Rosetti, mai era Bucuţa şi căpitanul. Ministrul mi-a spus însă nişte lucruri care m-au indispus grozav, anume că a avut dificultăți cu decretul meu, pentru că la preşedinţie s-au primit fel de fel de proteste şi chiar ameninţări contra mea: că aş fi jidan, că nevastă-mea ar fi jidancă, ba chiar că am scris Ițic Ștrul în care insult armata română… El a dat explicaţii şi, în sfârşit, a ieşit decretul. M-a întristat şi i-am spus: am crezut că eu fac un sacrificiu, şi chiar fac, nu ca să mi se facă dificultăți. Spune că probabil diverşi candidaţi au făcut denunţurile. Indiferent, dar mi se pare ciudat că eu pot întâmpina dificultăţi pentru asemenea fleacuri din partea unui om serios. Pe urmă, ministrul îmi spune că va trebui în primul rând să numesc directori definitivi la teatre şi opere, că el n-are nicio preferinţă şi să aleg eu pe cine voi crede”.
Mda, moda denunțurilor și a anonimelor își făcea și atunci de cap pe meleagurile valahe, nimic nou, așadar. Căci, acceptând să devină starostele mașinăriei teatrale naționale – și la propriu și la figurat -, romancierul intră abrupt în măruntaiele unei lumi deloc schimbată de atunci încoace, neobositul și complicatul carusel al pilelor și lingușelilor indigeste:
– „Neagu Rădulescu cere slujbă”;
– „Lovinescu mă vizitează să-mi ceară un post pentru d-na Postelnicu, scriitoare care a fost măritată cu un evreu de care a trebuit să divorțeze, încât a rămas cu un copil şi fără niciun mijloc de trai. Poate să-i fac ceva la bibliotecă sau la secretariatul literar.
Vintilă Paraschivescu de la Timpul vine pentru o convorbire, îmi aduce două portrete ale mele de Marcel Iancu şi-mi cere un text al piesei Orașul nostru, dar mai presus de toate îmi anunţă o piesă a sa, foarte bună, zice el, pe care doreşte să mi-o citească mai târziu”;
-„Seara, Mircea Damian mă roagă să interviu la Crainic, care i-ar fi refuzat autorizaţia ziarului.
Prof. Nasta mă omoară la telefon pentru fratele său”;
-„Plopeanu se plânge cum a fost alungat din Teatru de legionari. Ar vrea o satisfacţie morală: un loc în consiliul T[eatrului] N[aţional] sau consilier tehnic – ceea ce nu se poate. O scrisoare de mulţumire cu ocazia ieşirii la pensie s-ar putea”;
-„La minister, Bucuţa spune că ministrul i-a ocărât ieri pentru întârzierea decretului; îmi sugerează numirea pictorului Vlădescu ca inspector la Teatru (ceea ce refuz categoric) şi apoi mă prezintă subsecretarului de stat Sandu, un profesoraş mărunt, fără culoare şi importanţă. Îmi transmite sugestia de-a numi la Operă pe Jora, ceea ce îmi surâde”;
-„Marioara Voiculescu îmi telefonează cu felicitări şi mai ales să o pun să joace în Maria Stuart, nu în Sapho – sau în amândouă”;
-„Livescu îmi cere o direcție sau inspectorat”;
-„Pe urmă, primul lot de artişti: Marioara-Voiculescu vrea negreşit Maria Stuart; Sonia Cluceru să joace în comedie clasică sentimentală; Agepsina Macri vrea negreşit Maria Stuart, în cazul cel mai rău să nu se joace – pun pe Soare să facă împăcare între ele; Calboreanu roagă să-mi vorbească particular un sfert de oră (e plictisit şi scârbit de teatru). Mâine la 6. d.a.; Marieta Deculescu e emoţionată şi mulţumită şi nu vrea nimic; Marieta Anca doreşte să plece în turneu cu Izabela; Valentineanu ar juca pe Hamlet – îi şi promit, dacă voi fi mai mult la Teatru; d-na Vinea ar juca II était une fois şi-mi lasă piesa; d-na Zaharia e fericită că am venit eu şi doreşte orice; Bălțăţeanu nu vrea nimic, cel mult bani, şi-mi pupă mâna de fericire”;
– „Iancovescu cere să fie numit profesor la Conservator”;
– „Manu, deși are bani, vrea leafă mai mare sau cel puțin grad”;
– „Gingulescu ar vrea să fie definitivat. De asemenea, C. Antoniu. D-ra Marcela Demetriad plânge şi doreşte să joace ea în rolul din Doi tineri. Dreptatea ei e confirmată de directorul de scenă şi I.Iliescu. I se dă.
Ovid Brădescu ar vrea Shylock şi Henric IV de Pirandello, apoi spor la leafă de frica pensiei care e aproape.
Ing. Zoican de la lumini n-are ce spune. Pare idiot. Zoe Niculescu, sora Elvirei, vrea sporirea pensiei, cu petiție.
Calboreanu ar dori să fie deasupra tuturor; nevastă-sa ar juca în Nunta lui Figaro – vom vedea; să meargă în turneu – vom studia”;
-„Camil Baltazar cere mereu ajutoare”;
-„D-na Tony Bulandra vrea sporirea subvenției”;
-„Lilly Carandino, numai dreptate”, iar „Elvira Godeanu se gândește la Dama cu camelii și mă sărută”;
-„Maior Teodorescu de la statul major intervine pentru d-ra Saviani să dubleze pe Izabela”;
-„Nichy Atanasiu spune că la «Comedia» se fură – nevasta servitorului Florea a furat d-rei Missir în câteva seri sume importante”;
– „Mariana Popescu adusă de Camil, o cunoaşte Sava, vrea să joace.
Fevronia Stănescu cere să joace în Ginerele d-lui prefect – admis joi matineu. Mara Neamţu, fost legionară, a fost lovită de Maria Voluntaru şi a dat-o în judecată”;
-„Am vizitat la prânz masa de la cantină. S-au scos portretele [lui] Codreanu. Să se dea mâncare cu carne de două ori pe săptămână”;
-„Fostul ministru Vântu intervine pentru actorul C. Petrescu. Ilieşu pentru acțiuni”.
Ați obosit? Și eu, mi-am pierdut deja răbdarea în acest cerc vicios și enervant de pitoresc al intervențiilor și al gâlcevilor, al bârfelor care este nu numai lumea artistică de la noi, ci România însăși. Noroc că romancierul se oprește din râvna diaristică la 22 septembrie 1941, că, altfel, asemenea consemnări ar fi continuat… Azi este la fel, și tare mi-aș dori să citesc peste ani jurnalele miniștrilor post-decembriști, obligați să-și servească patronii politici, rudele și prietenii. Că nu degeaba trăim în țara expresiei perene: „Cunoști și tu pe cineva acolo, sus ?”…
[1] Liviu Rebreanu, Însemnări de la Teatrul Național, în Opere