Primesc o fotografie de demult… O cercetez atent și, deodată, mă tulbur aidoma unui copilandru ! Ma-marea și tata-mare, Elisabeta și Florache Oancea, gătiți ca de oraș, sigur erau la bâlci, la Turnu Măgurele ! Ce tineri sunt ! Chiar așa, au fost și tineri ? Că mie mi s-a părut că sunt dintotdeauna bătrâni ! Lângă ei, nenea Mitică și tanti Aurica, să aibă cam 4 și 6 ani fiecare. În brațele bunicii, tanti Marioara, o mogâldeață… Mama nu se născuse încă, urma la rând. De aceea, cred că poza datează de prin 1937 sau 1938. Pfu, e veche de aproape un secol ! Nu mă satur privind-o ! Cum altcumva ? Doar este trecutul meu, o oglindă în care mă uit ori de câte ori mi se face dor de ai mei ! Ah, i-aș îmbrățișa pe toți cinci ca niciodată… Și le-aș povesti o groază de întâmplări, și le-aș mulțumi nu numai că au existat în viața mea, ci și pentru că m-au primit în viața lor, zidindu-mi o temelie ce m-a ajutat să cresc drept și adânc simțitoriu !
