Tuturor celor care au samavolnicit democrația neaoșă, le dedic textul Pericolul neisprăviților, scris de Grigore T.Popa în urmă cu un secol, dar, zău, parcă ar data de azi !
„În articolul «Corectura ideilor false» arătam că foarte multe din ideile şi noţiunile pe care le agită societatea noastră sunt false. Fiind idei și noţiuni de împrumut, care încă nu s-au asimilat, ele sunt în dezacord cu toată comportarea celor care le agită. Înţelesul legat de astfel de idei este strâmb şi aplicarea practică anapoda. De aici răsar dezacordurile suprastructurii noastre sociale, care au dus la un fel de totală neluare în serios. Suntem, în genere, şi blazaţi şi revoltați; şi sceptici şi neîncrezuţi: de toate câte puţin și nimic hotărât din toate. Mentalitatea noastră întreagă a devenit inconsistentă, din pricina acumulării de astfel de idei. De aceea ceream, ca singur mijloc de îndreptare, corectura ideilor false; refacerea concepțiilor pe planul realităţii, pentru o creștere împreună a minţii cu ideile sale. Critica singură, critica serioasă, nu bârfeala sau insulta sau cârciobăria, numai ea poate duce la o asemenea corectură, la reconstituire de înțelesuri pe rosturi fireşti. Făcând un pas mai departe pe această cale a criticii, căpătăm repede explicaţia pentru ce suntem înecaţi, de la o vreme, de asemenea idei false. Şcoala românească nu a ajuns niciodată la nivelul şcolii apusene, dar începuse, înainte de război, o serioasă sforțare către un tip bun de şcoală. Şi profesorii şi elevii făceau eforturi cinstite pentru o prelucrare a minţii, iar perfecționarea educației ştiinţifice se făcea simțită an de an. Mai era încă mult până la desăvârşire; dar oamenii erau conştienţi de lipsurile lor și îşi dădeau mari silinţe pentru a le împlini. Societatea românească dinaintea războiului era mai modestă şi mai doritoare de a se transforma în bine.
Războiul a răsturnat însă toate valorile şi a spulberat eforturile educative. Înainte de a se fi ajuns la o înţelegere a stărilor sociale, ieşite dintr-o lungă evoluție în Apus, noi le-am adoptat fără pregătire. Și, prin răstălmăcirea lor în viața noastră, am creat haosul de azi, un haos în care:
1. Meritul intelectual, puterea de muncă şi conştiinciozitatea nu mai sunt criterii pentru ascensiunea socială;
2. Cinstea nu mai are preţ, ba chiar încurcă pe om în competiţiile sale;
3. Jocul politic e singurul mijloc de selecționare a tineretului și acest joc poate călca toate regulile, poate scurta toate drumurile, încete şi grele, de înaintare în societate. Era fatal ca, în astfel de condiţii, şcoala să-și piardă prestigiul și tinerii să nu mai caute în ea mijloacele lor de luptă pentru viaţă. Şcoala a rămas o simplă formă, o instituţie superficială și necomplet urmată de cea mai mare parte a tineretului nostru. De fapt, am avut, în anii războiului, liceenii retragerii în Moldova şi imediat după aceea fabricarea grăbită a cursiştilor; şi apoi universităţile închise în cinci ani consecutivi. Cinci ani, studiile tuturor facultăților noastre au fost parodiate grotesc, prin cursuri care ţineau între 1-3 luni pe an, restul timpului universitățile fiind zăvorâte şi studenţii fiind ocupați cu agitaţiile de stradă[1]. Acei cinci ani au însemnat ruina morală a poporului românesc, fiindcă toate seriile acelea destrăbălate, de tineri needucaţi, au fost repede titrate şi-au fost aruncate societăţii, în posturi de răspundere, pe care nu le pot pricepe şi, fireşte, le compromit. Nivelul general al intelectualității noastre a scăzut formidabil.
Astfel am ajuns să trăim azi într-o lume de idei false, întreţinută mereu de o intelectualitate falsă. Toţi frecventatorii ocazionali ai universității, de acum zece-cincisprezece ani, alcătuiesc azi puzderia neisprăviților, mulțimea minţilor necrescute, boala cronică a societăţii româneşti. Și neisprăvitul constituie un pericol mai puternic decât ignorantul.
Ignorantul nu se amestecă şi el nu devine periculos decât dacă-i asmuţit de un cunoscător pervertit sau de un semieducat. lgnorantul poate fi ascultător şi adeseori maleabil; dar, individul oprit în dezvoltare, acela e grozav, fiindcă el prinde forma lucrurilor, dar nu ajunge până la fond. Ignorantul în muzică, de pildă, îți spune hotărât că nu ştie să cânte şi te-ai înțeles cu el; muzicianul neisprăvit însă e teribil. El nu se vede că e închircit; e înfumurat peste lungimea nasului și e agresiv. EI te copleşeşte cu suficiența lui, pentru care cere o consideraţie admirativă.
Ignorantul, când pune mâna pe condei, nu-l ţine mult; chiar de-l învârte el de câteva ori, se satură repede, fiindcă nu are sentimentul că-l poate stăpâni. Să ferească Dumnezeu, însă, de beletriştii neisprăviţi. Cu ăştia nu-i chip s-o scoţi la capăt. Ei sunt pe trei sferturi ignoranţi, pe un sfert cunoscători, şi pe de-a-ntregul confuzi. Argumentarea cu ei nu merge. Lor le trebuie o înşiruire goală de vorbe, pe o încâlcire de sensuri. Fraza simplă nu le place: e prea clară.
În politică, ignorantul se lasă condus; el face turma, mulțimea hotărâtoare prin vot. Adeseori, el este indiferent, apatic, mecanizat; dar nu e şoltic niciodată. Neisprăvitul însă este piaza rea a societăţii. El e agitat și face schimbări surprinzătoare de direcţie; bolmojeşte lucrurile, dar se amestecă pretutindeni; face gălăgie infernală, iese în fruntea tuturor convoaielor şi-şi calcă cu frenezie cuvântul.
Într-un serviciu comandat şi sub control, un ignorant poate fi uneori de folos, iar când nu-i deloc, ai toate motivele să-l dai afară. Dar nu-i tot aşa cu neisprăvitul. Ăsta înşală straşnic; el mimează totul şi strică totul, cu pretenția că face bine. Pe un neisprăvit nici nu-l poți stăpâni, nici nu-l poţi convinge: el e o anarhie mintală în continuă izbucnire.
Pe un ignorant îl poţi face să înveţe, pe când neisprăvitul vrea să înveţe el pe alţii şi încă… pe toată lumea.
Pe ignorant ni-l dă lipsa şcolii; pe un neisprăvit – şcoala necompletă.
Şi tocmai neisprăviţi avem noi azi în toate părţile. Oameni cu noţiuni neclare în minte; tineri cu fragmente de educaţie; «intelectuali» cu stropitură de civilizaţie. Oamenii aceștia încă necopţi au fost bătuţi de bruma pretențiilor sociale şi au rămas sub formă de aguridă intelectuală, ca niște simple aspecte înșelătoare.
Neisprăviții noştri sunt azi foarte primejdioși, fiindcă sunt mulţi şi fiindcă formează mediu. Ei vor să stăpânească şi nu ştiu cum. Dar dacă nu pot comanda spiritele, ei stabilesc destule confuzii pentru o îmbolnăvire gravă a societății.
Şi, totuşi, nu disperăm. Tot mai avem nădejde pentru o îndreptare: şcoala cea slabă ne-a creat semidocţii, tot şcoala, dar şcoala cea bună să ne scape de ei.
De aceea, nu văd problemă mai importantă pentru noi, azi, decât întărirea şi perfecţionarea şcolii”[2].
Dumnezeule, cum de-au reușit neisprăviții ăștia nu doar să se perpetueze într-atât încât să ne facă traiul un chin, dar să și captureze instituțiile fundamentale ale statului, cum?
[1] Mai aproape de zilele noastre, învățământul de toate gradele a fost parodiat cu dezlegare de la autoritățile statului vreme de vreo trei ani, în perioada mascaradei pandemice, așa că trăim o nouă fază a „ruinei morale a poporului românesc”, mama ei de învârtire în cerc! Iar roadele acestui simulacru școlar le vom culege curând, este inevitabil ! Tonții cu diplomă se vor proțăpi în funcțiile decizionale și catastrofa națională ne va rânji cinic și ubicuu… În definitiv, din sămânță otrăvită ce poate să răsară?!
[2] Grigore T.Popa, „Pericolul neisprăviților” în Pericolul neisprăviților