Oho, ce de zăpadă pe câmp, de la Sibiu încolo ! Omătul e gros și negura se prelinge ca o unsoare nesuferită pe parbrizul mașinii ce mă poartă înspre Ocna Șugatag. Cum să ratez reîntâlnirea cu prietenii de la … Prietenia Baia Mare, cum ? O sărbătoare anuală pregătită cu meticulozitate și frenezie, ca taberele școlare de demult ! Decorul transilvănean mă absoarbe prin pitorescu-i sobru și irezistibil, un amestec de inspirație a naturii și de vrednicie a localnicilor, feriți de influența orientală a otomanilor…
Orele se scurg anevoie, așa că, anticipând nițel cheful de cu seară, ne delectăm cu cântările moroșenești și ceasul o ia la goană, însă nu oricum, ci horind ca apucatul! Cineva ne trimite, în primă audiție, o piesă care, cică, face furori pe piața muzicală, Bade, pălărie nouă !
„Aveam păsărica nouă, lari, lari, lari, la,
Ai venit și-ai rupt-o-n două, lari, lari, lari, la !
Tu mi-ai rupt-o, tu mi-o coase, că vin alții pe la șase
Și-or s-o vrea, tot așa, cum ai vrut-o dumneata !
Badea scoate-o sulă groasă, lari, lari, lari, la,
Și-a-nceput ca să mi-o coasă, lari, lari, lari, la !
A cusut-o toată noaptea și-a pierdut rigiditatea
Și-a rămas, tot așa, desfăcută cum era !
Bade ce mă fac acuma, lari, lari, lari, la,
Te-ai cam întrecut cu gluma, lari, lari, lari, la,
Păsărica-i lăbărțată și eu merg cam crăcănată
Chiar și-așa, tot mai vrea, să lucrezi puțin la ea!”
Râdem ca puștanii poznași, fericiți că au nesocotit o dată în plus preceptele sociale strâmte și nesuferite. „Ocna Șugatag”, indicatorul rutier ne trezește la realitate, gata, hotelul Salina e la o aruncătură de băț. Oprim motorul și coborâm în paradisul prieteniei. Ne strângem în brațe, ciocnim un ștampel cu horincă și tăifăsuim fără sfială.
Curând, apar și ceterașii, cu Năstăcuța Iuga în frunte, iar ce a urmat nu se poate povesti ! Era miezul nopții și harul artiștilor pogorâți parcă din altă dimensiune astrală plutea împrejur ca o vrajă irezistibilă. Virtuozitate incandescentă, de-o puritate magnetică, paranteze de haz nebun, originalitate și diversitate, ce mai tura-vura, clipe irepetabile prin sublimarea frumosului dezălogit cu o naturalețe amețitoare !
„Cine scutură roua,
Cine scutură roua,
Feciorii dimineața
Când se duc de la mândra !
Păi, roua trebe scuturată,
Roua trebe scuturată
Și mândruța sărutată,
Și mândruța sărutată !
Da’ nu-i aceea sară joi,
Nu-i aceea sară joi,
Să nu merg mândră la voi,
Să zin diminea-napoi !
Da’ nu-i aceea joi sara,
Nu-i aceea joi sara
Să nu mă duc la mândra
Și să viu dimineața !
Păi, dimineața când mă scol,
Dimineața când mă scol
Plinu mi-i capu’ de dor,
Plinu mi-i capu’ de dor !
Păi, de mă spăl cu apă răce,
De mă spăl cu apă race,
De dorul mândrii nu-mi trece,
De dorul mândrii nu-mi trece !
De mă spăl cu apă răce
De dorul mândrii nu-mi trece”[1].
Reverențe, dragilor Nicu Nichita (acordeonist nepercehe și lider al formației, dar și soțul interpretei), Flaviu Dan (magistralul îmblânzitor al vioarei), Mihai Pop (saxofonist și taragotist din stirpea rară a însemnaților cu geniu), Vlad Nichita (la orgă) și Adi Nichita (toboșar), o încântare să vă cunosc și să vă ascult !
*
De mult nu am mai trăit o emoție ca la spectacolul oferit de grupul „Glasuri moroșene” din Desești, o așezare rurală din apropierea Ocnei Șugatag ! O seară aproape neverosimilă, cu patru copii de-o inocență angelică, porniți pe drumul gloriei artistice. Ea, solista, se numește Cora Daria și are 15 ani. Studiază canto popular la Școala de arte „Gheorghe Chivu” din Sighetul Marmației. Este vedeta micii minuni folclorice, cu un chip ingenuu, talentată foc și stăpână pe fiecare cuvânt rostit ori cântat. Îmbrăcată în costumul moșilor și strămoșilor săi, pare o păpușă adusă dintr-un muzeu al satului de odinioară.
Ei sunt Abel Codrea (15 ani, ceterașul cu vioara, elev la Școala populară de arte „George Enescu” din Sighet), Ionuț Contor (16 ani, dubaș) și Claudiu Petrovan (14 ani, clăpar), să-i iei cu tine, nu altceva! Pe cap nu au clopuri, ci niște căciuli, aidoma celor de oaie purtate de țărani odinioară, care le dau un aer șugubăț de bărbați. Violonistul interpretează, cu o seriozitate nefisurabilă, Balada lui Pintea și ochii mi se umezesc pe dată. Doamne, ce măiestrie! Apoi, la final, încinge o tropotită cu solista vocală și aplauzele nu mai contenesc.
„Am avut o cărărușă,
Până la mândra la ușă,
Și-o venit un blăstămat,
Cărărușa mi-o stricat,
Și-o venit un prăpădit,
Cărărușa mi-o-ngrădit !”
Tulburat peste măsură de surpriza pregătită de minunatul cvartet, mă întreb dacă autoritățile locale sunt conștiente că au în ogradă o ditamai comoara ? Un proiect într-atât de promițător are nevoie ca să se împlinească de sprijinul nostru, al tuturor, fiindcă România va pieri în lipsa tradițiilor ce ne-au ținut în picioare, deocamdată !
*
„După ce inima se oprește, ce se întâmplă? Citește Biblia !” Pufnesc în râs. De ce Cartea Cărților, și nu tratatele de anatomie? Deși, ideal ar fi să consulți întru deslușirea chestiunii un medic specialist. Ce tâmpenie publicitară să înfigi de-a lungul autostrăzilor neaoșe puzderie de stâlpi cu asemenea absurdități…
*
La înapoierea acasă, fredonez, cuprins de o voioșie pasageră, versurile altui hit moroșenesc:
„Nime-n lume nu se-nșală,
Ca feciorul când să-nsoară,
Prinde patru boi la car,
Mere-n lume dup-amar,
Prinde patru boi la rudă,
Mere-n lume după trudă,
Și când îi dup-un an ori doi,
Prinde-ar la car șasă boi
Să ducă truda-napoi.
Prinde-ar șasă și-ncă șasă,
Să ducă truda de-acasă,
Duce-o-ar da’ nu să poate,
Că e-a lui până la moarte !”
Mă posomorăsc pe dată, strivit de truda deceniilor dindărăt, însă abia aștept să-mi revăd prietenii băimăreni, Dumnezeu să le dea sănătate și să-i ferească de rele ! Și să le țină năravul, iar nouă, musafirilor, melicul !
[1] Melodie cântată de frații Petreuș
