Am fost cândva procuror la Turnu Măgurele… Da, chiar am fost ! Din septembrie 1987 și până în mai 1990 ! Și ca să mă asigur că n-am visat, luni, 16 martie 2026, ora 17, voi poposi acasă, dimpreună cu o carte – Am fost cândva procuror -, a cărei acțiune începe chiar acolo. O întâlnire de suflet, de aceea am și ezitat atât, fiindcă nu-i deloc simplu să dai buzna în propriu-ți trecut… Cu osebire în cel îndepărtat. Cum evenimentul merită o notă sonoră divină, îmi va fi alături Maria Bîldea[1] (turneancă și ea !), nu singură, ci cu harpa-i magică.
Vă aștept cu emoție și nerăbdare la cinematograful „Flacăra”, ca să ne povestim pe noi înșine, cei de odinioară, și, de vom avea răgaz, și pe cei de azi, scăpați teferi după viitura existențială post-decembristă!
Ei bine, așa mi-am desenat invitația și am postat-o pe blogul personal. Pe drum, m-am gândit altcumva la vorbele alea miezoase ale scriitorului Marcel Proust: „Cine se întoarce la origini, găsește originile schimbate”. Numai că francezul omite esențialul – cel dintâi schimbat este tocmai cel care se întoarce la origini! Oho, și ce transformare…
N-am intrat bine în oraș că m-am oprit la stadion, unde, ditamai surpriza: în fața vestiarelor, pe panoul ce imortalizează momentele importante ale fotbalului local, am dat cu ochii de fotografia echipei… Sănătatea din anii ’80. Vârsta nu m-a desfigurat într-atât încât să nu mă recunosc din amintirea în alb și negru expusă publicului, constat cu un surâs nostalgic. Câțiva dintre coechipierii de atunci s-au prăpădit, motiv să mă închin înlăuntru-mi. Și de parcă nu era îndeajuns, mă pomenesc față în față și cu Stelică Zariosu, portarul Chimiei și al Sportului Studențesc din epoca de glorie a formației din Regie. Ne îmbrățișăm ca doi vechi camarazi, neuitând că altădată am ocupat aceeași cabină de sub tribuna arenei demolate deunăzi. Iar în perioada studenției, îl vizitam uneori în camera sa din complexul IEFS, de pe cheiul Dâmboviței, și, la plecare, îmi dăruia vreun deodorant adus din străinătate, mulțumesc, amice!
La prânz, cam pe la 11:30, ajung la liceu, la „Unirea”, invitat la inițiativa dascălului de Educație fizică de deunăzi, Tudor Aldea, cunoscut abia acum. Mă învârt cu Radu Ilina (colegul de cameră din Grozăvești) prin curtea depozitară a atâtor întâmplări și observ că lângă bătrâna sală de sport a apărut alta nouă, iar cantina a dispărut… Ca și sera, ca și tumultul ludic de demult… Directorul, Florin Oniță, un bărbat înalt și elegant, profesor de Matematică, mă întâmpină, înconjurat de Elena Șerbănescu, Mircea Tătărici, Iulian Dian, Iancu Bâță și Norocel Jerca. Apare și instigatorul evenimentului, jovial și curios.
Pășim în pântecele ce mi-a înghițit năzbâtiile cu ghiotura și mă plimb de colo-colo prin holul imens, găzduitor al memoriei lăcașului. Un lăcaș întinerit brusc, primenit cu straie moderne. Busturile lui Zaharia Stancu și Florian Crețeanu – cursanți aici, ultimul fiind și director cândva – înnobilează sacrosanctul spațiu. Mă miră lipsa romancierului de uriașă anvergură Dumitru Popescu, alt absolvent de faimă al liceului, și nădăjduiesc ca ideologul regimului Ceaușescu să aibă parte de o reabilitare civică… În fine, timpul le rezolvă pe toate…
Sunt poftit în sala de lectură, unde Răzvan Vasile (unul dintre fiii dirigintelui din ultimele două clase liceale, Dumitru Vasile-Delceanu) este și amfitrion, și rostitor al unor cuvinte elogioase la adresa activități mele profesionale și publicistice. Cât să mă clatin iremediabil, desigur, mai ales că habar n-aveam de programul stabilit dinainte. Și mă scoate la tablă, total nepregătit… Ca pe vremuri, că arar învățam ceva, spre deliciul asistenței din bănci și spre mâhnirea profesorilor… Improvizez un discurs și, la sfârșit, ușa se deschide și înăuntru se înșiră vreo douăzeci de elevi, aleși pe sprânceană, din cercul de dezbateri condus de Alin Alexe, „profu’ ” de Istorie. Îi cercetez cu vădită atenție și răsuflu ușurat: nu i-au murdărit toanele modei smintite de azi, și-au păstrat, slavă Domnului, inocența! Mă prezint în tușe simple și ne pornim la un taifas deloc protocolar. Ah, de-aș putea fi mai optimist, de-aș putea să-i mint că viața e simplă și ușoară… Oricum, m-am ferit să le dezvălui un adevăr crud, cules din colecția de aforisme ale zimbabweianului Robert Mugabe: „Cum convingi generațiile tinere că educația este cheia succesului, când suntem înconjurați de absolvenți săraci și de infractori bogați ?”… Bleah, câtă dreptate are răposatul dictator african ! Ne despărțim zâmbind și-i rog să nu-și dea inteligența umană pe cea artificială și să nu devină accesoriile acesteia din urmă ! Și le mai cer să nu înceteze să viseze și să nu-și piardă sufletul curat ! Și să învețe pe de rost citatul înțeleptului chinez Confucius: „Dacă ar fi să aleg o propoziție prin care să rezum întreaga mea filosofie, aș spune: nu lăsați răul să vă pătrundă gândurile”.
Pe masa la care mă aflu, mi se aduce cartea de onoare a instituției care a împlinit 127 de ani și ezit nițel. Îmi caut vorbele potrivite, fiindcă hârtia ce le va găzdui va trăi și dincolo de efemera mea făptură. Încetul cu încetul, îmi adun slovele și le așez tremurând pe albul infinit al trupului subțire de celuloză. Termin și, de parcă nu-mi ajungea cogeamitea onoarea, mi se aduce și întâiul număr al renăscutei reviste Eumene, pe a cărei primă pagină îmi încredințez șuvoiul de emoție. Dumnezeule Mare, ce s-ar mai mira dascălii mei văzându-mă într-o astfel de ipostază, și-ar scuipa în sân și ar zice că s-a-ntors lumea cu fundu-n sus!
Fug la Islaz ca să-mi odihnesc celula nervoasă vădit sleită și la 5 trecute fix îmi salut invitații la fostul cinematograf „Flacăra”, locul fermecat dintotdeauna, granița dintre realitate și vis. Da, întrucât, de cum îi treceam pragul, se petrecea un miracol: mă metamorfozam ba în Contele de Monte Cristo, ba în Winnetou, ba în vagabondul Raj Kapoor, ba în Ștefan cel Mare, ba în Decebal ! Visul căpăta contur, ca-n basmele populare ! În plus, era și locul magic al idilelor nevinovate, al atingerii discrete a fetei de lângă tine (ori a băiatului), al unei apropieri fizice la care nădăjduiam cu inima fremătândă…
Culmea, vraja aia nepereche nu a dispărut și, după ce lumina s-a stins, harpa Mariei Bîldea a sunat ireal. „Știi, mi se va confesa adânc mișcată de revederea baștinii, în seara asta nu m-a mai durut orașul nostru”… Și, brusc, m-am trezit elev de școală generală, în „Catanga”, cu cordeluță pe cap din cauza tunsorii neregulamentare și împins din clasă în clasă întru luarea aminte de către ceilalți a exemplului negativ întrupat de mine. Iar ca minunea să fie întreagă, diriginta dintr-a șasea, doamna Lenuța Cosac, își amintește de momentele pierdute în negura timpurilor… Îi sărut mâna și îl iau prin surprindere pe dirigintele dintr-a noua, domnul Anton Georgescu, de, că și dumnealui mă sălta în picioare întrebându-mă despre sinus și cosinus, brr ! Că nu degeaba i-am dedicat o strofă din prima mea creație lirică, mai-mai să fiu exmatriculat ! Noroc că mi-am înfrânat la țanc muzele !
Marțea, când Georgescu vine,
Alcoolul ne fierbe-n vine,
Nu servim nici logaritmi,
Ecuații cu zecimi !
Numai că toate păcatele școlare s-au prescris și, deodată, stârniți de dascălul meu drag, publicul, ridicat de pe fotolii, începe să-mi cânte „Mulți ani trăiască!”. Că tocmai împlinisem 65 de primăveri pe 14 martie, o atmosferă greu de descris, credeți-mă ! Daniela, Mariana, Nuți, Geta și Stela, colegele-mi de clasă când răchita rodea pere, râd pe înfundate, martore directe ale poznelor „băiatului optimist și vesel din ultima bancă”, eu, adicătelea ! Nu, nu-i ficțiune ! ”De asemenea, Nicu, Ionel și Cornel retrăiesc încleștările de pe terenul de la „Botu’ calului” și se bucură ca la înscrierea golului victorios ! Iată-mă și magistrat, cu nea Marin Mogoș (poreclit „Aguridă”), șoferul mereu pus pe șotii, salutându-mă de la distanță de șapte-opt rânduri…
Îi iscodesc apoi pe Nicolae Florescu (fratele fabulosului meu șef, Florian Florescu), Iulian Dian (medic, îngrijitorul tibiilor noastre fotbalistice), Valerică Găgiulescu (judecător și avocat) și Răzvan Vasile, căruia i-am reamintit despre cearta de pomină avută cu tatăl său înainte de ultimul sunet de clopoțel, când părintele-i exigent s-a jurat că nu-mi eliberează adeverința necesară pentru înscrierea la examen, la Drept, din pricina antecedentelor mele indisciplinare. După minute lungi de contre ca la piață, s-a învoit, explicându-mi că nu are de gând să-mi strice viitorul, însă, dacă voi reuși, dumnealui își va mânca pălăria ! Ne amuzăm cu toții și îl omagiem pe omul și pe poetul Dumitru Vasile-Delceanu, fie-i țărâna ușoară!
Când să mă retrag de pe scenă, doamna Eugenia-Lucica Delcea îmi încununează sărbătoarea cu un text splendid despre Cartea Islazului meu, pe care îl citește cu un talent actoricesc nebănuit. Ascult încremenit analiza sa literară și inima o zbughește ferfenițită de dor în brațele mamei și ale bunicilor, Dumnezeu să-i binecuvânteze de-a pururea ! Îmi stăpânesc anevoie lacrimile și primesc în dar de la distinsa doamnă volumul de poeme Primenește-te…
„- Mamă, cărţile îţi dau
altă vedere.
– Cum adică?
– Cu cât citeşti mai mult,
cu atât capeți
un fel de vedere,
ce crește în timp,
îţi dă chiar putere…
– A… tu la asta te-ai gândit!
Aici ai dreptate!
Eu nu am avut
decât două clase primare.
Am rămas dă mică fără părinți,
şi bâtu, moș’ Voicu Mândroc –
Moş Murică, aşa-i spunea lumea –
nu m-a mai dat la carte.
Şi ce rău îmi părea
când îl vedeam pă tac-tu,
care avea patru clase,
că vă ajută la lecții.
Asta e, dacă știa!…
N-am avut carte,
n-am avut părinți,
dar am avut minți!
Şi mintea
e tot un fel de vedere,
pă care ţi-o dă Dumnezeu,
pentru unii mai mult,
pentru unii mai puţin.
Unii au mintea
atât dă luminată
că te minunezi
dă deşteptăciunea lor
ce-o au în cap.
Alţii… vai de lume și pământ!
Nu se potriveşte om cu om.
Niciodată!
Pă fiecare
cum l-a lăsat Dumnezeu.
Tot ce ştiu eu,
ştiu dă la ăi bătrâni.
Întotdeauna s- asculți
dă vorbele lor!
Dar mai e şi altceva.
Sunt unii care,
orice le-ai spune,
nu-și schimbă ideile
cu nimic.
Tu le-arăţi
pă unde să meargă,
și ei
numai p’alăturea calcă.
Aia e vederea lui!
Așa a fost croit.
Poate, poate,
cine ştie,
la timp dă bătrâneţe,
să mai vadă
şi el
câte ceva.
Cum s-ar zice,
Și-a venit omu’ la minţi,
că până atunci
a fost orb,
n-a văzut nimic.
Şi-atunci ar fi bine,
dar la timp dă bătrânețe,
îţi ia Dumnezeu
şi vederea, şi mințile.
Cum e mai rău!
Doamne fereşte!”[2]
Harpa se tânguie händelian și ce încheiere mai minunată pentru o serată literaro-muzicalo-sentimentală de poveste ? Noaptea s-a lăbărțat peste Turnu Măgurele și-mi dau seama ca niciodată până astăzi că Lao Tze nu s-a înșelat neam: „Cei care știu că destul înseamnă destul, vor avea întotdeauna destul”! Iar eu am destul, acum, la întoarcerea de acasă…
[1] Maria Bîldea a absolvit Liceul de muzică „George Enescu” și Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, fiind un nume de referință printre harpiștii europeni. În urmă cu două decenii s-a mutat în Grecia, însă susține recitaluri și concerte inclusiv în România. De-a lungul vremii, a colaborat cu Sir Neville Marriner, Michel Plasson, Sally Sondesky, Vangelis, Vasso Papandoniou, Ion-Ivan Roncea și Horia Andreescu.
[2] Eugenia-Lucica Delcea, „Mi-a venit vederea”